… pentru ca “e lucru bine stiut/se zice ca politica e arta compromisului“. Intalnesti panseul asta la tot pasul in comentariile politice. E echivalentul politic al lui viteza = spatiu/timp. Face parte dintr-un fel de intelepciune populara internationalizata. Serios? Cine a zis asta? De ce? Cine zice? Cine e “se”-ul ala care “stie”? Bismarck a zis ca politica e arta posibilului. John Morley a scris in secolul al XIX-lea prima carte despre compromis “On Compromise“, in care spunea ca “in politics we have an art…” – dar nu si-a dus gandul pana la capat si l-a nuantat cu o abilitate de care noi, pare-se, nu prea mai suntem in stare. Stiati ca initial compromisul/compromissum era un contract verbal, menit a evita megerea la tribunal, dar ca acceptatul “compromissarium” avea putere decizionala mai mare decat cea a unui judecator/judex, nefiind restrictionat de nici o lege? Ca a fost adoptat e catolici ca metoda de alegere a episcopilor in Evul Mediu? Ca a fost asimilat contractului social de catre britanici? Ca pe tot parcursului secolului al XVII-lea francezii foloseau compromisul cu sens negativ, iar englezii cu sens pozitiv? De ce?
V-ati gandit ca atitudinea fata de compromis poate avea legatura cu reprezentarea politca si ca asta, la randu-i, poate avea legatura cu reprezentarea de sine, care-n vremurile de astazi nu miroase-a bine? Ca toate astea, petrecute in Evul Mediu si Modernitatea Timpurie au legatura directa cu ceea ce ni se intampla astazi?
E, daca n-ati stiut sau nu v-ati gandit, nu-i timpul pierdut De cateva saptamani mi-a aparut la Cambridge University Press cartea “Compromise – A Political and Philosophical History“. Daca va dau banii afara din casa, o puteti comanda pe Amazon.com AICI. Daca n-aveti vreo nouazeci de dolari (vreo 47 pe Kindle), ca nici eu n-am, puteti citi fragmente pe Google Books – gratis, mama soacra, gratis.
Re
