Este 1 martie! Si dacă, cu sigurantă, vă aduceti aminte de gingasele făpturi de lîngă dumneavoastră si de fiintele iubite ce se cuvine, pe bună dreptate, să primească un ghiocel, precis ati uitat de cineva. „Sînt născut la 1 Martie 1837, în satul Humulesti, judetul Neamtului, plasa de sus, din părinti români: Stefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulesti si sotia sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, judetul Neamtului.“ Asa îsi începe Ion Creangă o autobiografie oficială ce consemnează, înainte de toate, destinul unei vietuiri cu profunde semnificatii în spiritul cultural al românilor.

Destinul lui Creangă pare a fi cuprins între 1 martie si 31 decembrie, strîngînd la sînu-i toate cele patru anotimpuri, Pastele si Crăciunul, înflorirea naturii, clipocitul sipotelor, colbul fierbinte al ulitei, pîrgul înmiresmat al fructelor si troienele cît gardul, pentru ca apoi să se sfîrsească în ecouri de colind încă nedestrămate si zvon sprinten de clopotei. Între pridvorul din Humulesti si cel ce se deschide spre Sorogarii din Ticău, trecînd prin alte cîteva locuri binecuvîntate, viata genialului humulestean s-a desfăsurat molcomă si tihnită, chiar dacă nevoile si trebile zilnice l-au mai împovărat cu supărări si necazuri. Într-o scrisoare către Titu Maiorescu, din septembrie 1887, Creangă descria, cu spiritul si cu umorul inconfundabil, locul pasnicei vietuiri în căsuta din Tigău, prefigurînd parcă destinul acesteia: „În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară si pe vremea asta, în 18 spre 19 septemvrie. De aveti răbdare, că bunătate întotdeauna ati avut, veti întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ticău, ce-i mai zic si Valea plîngerei, strada Ticăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu pînă' la genunchi, cînd sînt ploi mari si îndelungate, zise si putrede, si la secetă gem