Oh, cât de mult îmi place prima dintre veri, şi mai cu seama, luna martie! Şi posibilitatea, iar şi iar, de a re- ceva! Şi cât de mult mi-ar place ca şi şablonizatele metafore să se adevereasca! Mi-ar place, în mod special, cea legată de „primăvara e timpul pentru un nou început!”

Mare bătaie de cap pentru mine, ca psiholog, să conving oamenii să o ia ca atare şi să-şi sincronizeze deciziile şi acţiunile cu viziunea internă, coaptă (sau clocită) o iarnă întreagă de stat pe sobă (sau 3 ani – la guvernare).

În viziunile holistice, primavara este anotimpul asociat cu flexibilitatea, adâncirea rădăcinilor şi speranţa. Mi-a plăcut mereu această idee de creştere. Algoritmizarea însă mă osteneşte.

Copilă fiind aşteptam cu nelinişte şi entuziasm ziua de 1 martie. Şi azi retrăiesc această stare: entuziasmul – e pentru emoţia noului şi a mărţişoarelor, a dăruirii şi primirii; neliniştea – pentru necunoscut. Din mine, din alţii şi din lume.

După coacere, am savurat din plin revelaţia că flexibilitatea hrănită de conştientizarea de sine poate declanşa transformări spectaculoase, dar şi periculoase uneori.

Despre adâncirea rădăcinilor nu pot scrie, că doare.

Iar despre Speranţă, da, ca-mi place.

Primăvara şi speranţa se împletesc într-un anume fel - în minte, trup şi suflet. Dintotdeauna. În prima din verile anului, natura conspiră cu biologia şi psihologia pentru a trezi necesităţile care fundamentează Speranţa: ataşamentul, măiestria, dorinţa de supravieţuire şi propensiunea către Sine. Este adevărat că speranţa nu dispare în timpul iernii, aşa cum nici nu se topeşte în arşiţa verii de-a doua, dar parcă îngheaţă nu ştiu cum, iar apoi...se evaporă. Şi mai simt uneori, ca dacă nu o prindem cumva azi, în primăvară, nu ni se mai întâmpla nimic bun în toamnă.

Şi acu, unde ne-am pomenit, în preajma unei primăveri care putea fi şi bună,