Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici.

Vă invit să priviţi povestea mea ca pe o uşă deschisă. Puteţi intra sau puteţi privi curioşi de la intrare. Dacă păşiţi înăuntru, vă rog să luaţi loc. Nu-mi plac deloc cei care îşi ţin musafirii în picioare.

Şi acum, că v-aţi ocupat locul, vă spun că povestea mea începe ca orice poveste. A fost odată – că de nu s-ar fi trăit, nu s-ar fi povestit – o perioadă în care dacă mă întrebai ce simt, nu ştiam să răspund, dar, dacă nu mă întrebai, aveam răspunsuri multiple.

Prietenele mele erau îngrijorate pentru că brusc devenisem foarte tăcută. Îngrijorarea lor era autentică, la fel de autentică precum muţenia care pusese stăpânire pe mine. Parcă îmi înghiţisem toate cuvintele, ce trăiam era ţinut sub tăcere la fel ca o dorinţă ascunsă despre care nu povesteşti nimic de teamă că nu se mai îndeplineşte.

Proiecţia dorinţei mele

De la o zi la alta, ideile mele deveneau tot mai năstruşnice şi asta era o dovadă de necontestat a faptului că începusem să mă îndrăgostesc. De exemplu, mi se părea că oamenii care mă privesc devin mai tineri. De fapt nu mi se părea, eram convinsă. Şi trăiam cu convingerea asta exact de două săptămâni, de când el apăruse din nou în viaţa mea.

Ne reîntâlnisem la o expoziţie de pictură, unde m-a recunoscut din prima clipă. Am fost surprinsă că îşi amintea, în cele mai mici detalii, contextul în care ne-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, în timp ce eu nu reauşeam să-mi amintesc nici măcar cum îl cheamă