Veni şi timpul să vedem pădurea de uscături: „săracii” Hawkwind, cât a îndurat trupa să fie tratată cum se cuvine, respectuos, nu pe post de miel cu gust de câine sau, Doamne fereşte!, de vită cu aromă neaoşă de cal. Oricum, vorba ce circulă acum pe net şi care-mi place infinit la infinit zice: This is the British beef? Of horse it is!
Nici nu mai ştiu cum m-am intersectat cu muzica trupei, dar, vorba poetului, ca un vis de tinereţe printre anii trecători, susţin: am ascultat cine ştie ce bandă de mag cu cel de-al doilea lor album, In Search Of Space (1971), n-am ştiut cine cânta, dar am rămas crăcănato-perplex (ho, nia, vremelnic!). Chiar melodia de deschidere, You Shouldn’t Do That, are un ceva ce, ca un inginer sadea (şi o voi recunoaşte ca limitare caracteristică „anjinerilor”), „pătrund”, simt, mi se umezesc ochii a profundă implicare, dar nu pot să mă „esprim”. Hai să încerc: melodie power play (en’şpe mii de minute), flaute, saxofoane într-un amalgam de ritm spaţialo-obsedant, repetativ, „traversat” de bipăieli de sputnik şi de multe alte sunete măiastre de generatoare audio, şaltăre, rezistenţe, rezistoare, tiristoare, Ohm-i, Kirchhoff-i şi cine mai ştie ce alte subtilităţi „electrice”; nu mă pricep neam la „buleftrică”, dar sunt atât de exotice denumirile, de nu mă pot stăpâni. Având Hawkwind în nară, după episodul Star Wars cu scena trupei orătăniilor din barul spaţial, la „mine”, în cutia ucrainiană, cu astă muzică asimilez o atmosferă de colţ uitat de univers.
Melodiile aceluiaşi album, You Know You’re Only Dreaming (ce sună a Pink Floyd-ul de începuturi, de aceea-mi place), Master of the Universe sau We Took the Wrong Step Years Ago, le ascult mai ceva decât o predică de biserică scientologică, în fond, asta-i religia ce-mi place. Tot albumul „nambărtu” mă încântă. După ce-am aflat cine’s flăcăii, am avut bucuria să-i văd, cu Silver Machin
