Recentul atac cibernetic masiv îndreptat împotriva unor instituţii de stat din mai multe ţări europene, a readus în atenţia problema războiului cibernetic cu diversele sale componente, din ce în ce mai active şi mai agresive.
Trăim într-o civilizaţie cu o dependenţă cvasi-absolută faţă de internet şi folosirea calculatoarelor pentru asigurarea bunei funcţionări a tuturor infrastructurilor critice sau sistemelor care compun viaţa socială şi economică a ţărilor noastre, ştiind că securitatea noastră, în absolut toate domeniile, depinde de capacitatea sistemelor informatice.
De aici, convingerea absolută a planificatorilor şi analiştilor militari şi din serviciile de informaţii că aceste sisteme vor fi ţinta majoră, poate unică în anumite cazuri, a unor atacuri de mare amploare vizând paralizarea structurilor informatice, anihilând sau distrugând fie reţele, fie/şi serverele centrale şi bazele de date.
Sigur că, în cazul acesta, atacul face parte din acţiunea agresivă sau subversivă sponsorizată de un stat inamic, cu punct de pornire de pe teritoriul său naţional (în faza declarării unui conflict deschis) sau folosind baze externe, create din timp pe modelul celulelor teroriste, cvasi-independente, perfect anonime, foarte mobile, acţionând pe principiul organizării unei singure lovituri devastatoare, apoi dispărând fără urmă.
Fiecare dintre aceste celule are un număr foarte mic de membri dar, de regulă, ei au antrenament specific pentru cele trei mari categorii de “luptătări cibernetici”: vom găsi un hacker (specializat în intrtrarea în computerele sau sistemele informaţionale aflate la distanţă), un cracker (specialist în spargerea sistemelor de securitate şi a codurilor de progresie ale programelor) şi unphreacker (specialist în fraude în domeniul telecomunicaţiilor). Misiunea lor: - preluarea controlului unor sisteme industriale - pre
