Martie și-a pus, când apar aceste rânduri, pălăria de zambile și ghiocei peste amintirea unei ierni care n-a fost îndeajuns de iarnă pentru a ne congela și nici foarte cumsecade, în dansul ei dezlânat de zăpezi șchioape, pentru a n-o ține minte. Intrarea în martie se face apăsând o clanță de feminitate. Martie, cu toate planetele lui războinice, rămâne o mângâiere și o promisiune de alcov. Toate gingășiile coboară pe pământ, iar obiceiul mărțișorului conferă timizilor șansa de a agăța pe pieptul femeii intangibile, cu dește tremurânde, un șnur bicolor. Ghioceii autohtoni, culeși din pădurile naționale, aproape că au dispărut, făcând loc unei abundențe de zambile olandeze, perfect și simetric învelite în disciplina lor de seră. Doar țigănușii de lângă București mai pândesc drumețul cu niște coșulețe împletite din răchită în care încap ghiocei sălbatici.
E, începe să fie, primăvară. Ca orice poet al iubirii – dar cine nu-i poet al iubirii în aceste zile? – mă simt dator cu un vers care nu trebuie să înceapă neapărat cu bună seara sau bună dimineața, iubito. Îmi alint cititoarele trimițându-le azi câteva versuri. E mărțișorul meu fabricat matinal, cu gândul la tot ce-i mai frumos în lumea asta.
Ca la cununie
Dă-mi femeie, tu, cea obosită de toate cele,
Un autograf pe mărgele.
Pune-mi un zbenghi, o mătreață
Pe constelația-mi șugubeață
Respiră peste sufletul meu
Nu cu crivăț, ci cu alizeu.
Țigancă icoană
Pirostrie pentru inima-mi rană
Arde-mă la foc subțire
Până dai de nemărginire
Iar tu desface-te blând
La dogoarea celui ce sunt
Picioarele tale care se despică
De chemare, de înfrigurare sau frică
Sunt stâlpii lui Dumnezeu
Pe care stă în neodihnă aripa trupului meu.
De ce, când te mângâi pe sâni…
De ce ți se închid ochii când te mângâi pe sâni?
Petal