Scriu cronica asta altPHel de aproape zece ani, săptămânal, am prezentat mai bine de 400 de cărţi, dar rareori, adică pot număra pe degetele de la mâini, mi s-a întâmplat să am o satisfacţie estetică atât de deplină, o emoţie poetică atât de profundă şi o stare de bine liric atât de complexă ca în faţa acestui uluitor volum de versuri – „Oman”, scris de Camelia Iuliana Radu şi publicat în condiţii editorial-tipografice absolut fastuoase de Karta Graphic Ploieşti, la sfârşitul anului trecut.

Nu este

o simplă poezie de notaţie, adică acel tip de versificaţie seacă ce seamănă mai mult cu un proces verbal de consemnare a incidenţei realităţii înconjurătoare asupra eului liric, fără a rezulta de aici vreo transfigurare artistică, vreo semnificaţie specială, vreo emoţie neaşteptată sau cine ştie ce valoare lirică. Sunt poeţi care, copleşiţi de un iremediabil mimetism imagistic, consemnează în versuri ceea ce le scoate viaţa în cale, experienţele proprii, carevasăzică, fie că e vorba de cunoaştere, de amor sau de alte bucurii, cam în maniera asta: „când e toamnă chipul tău cade în valuri/ odată în adâncul lor ţi s-a înecat toată viaţa/ e mult de atunci dar tu mai trăieşti clipa” (Victor Sterom, „aducându-ţi aminte”). În privinţa asta, la fel procedează şi Camelia Iuliana Radu, în sensul că „Omanul” ei are ca punct de plecare un episod de viaţă trăit în îndepărtata ţară deşertică din Peninsula Arabică: „o vacanţă cu familia mi-a oferit ex-perienţe într-un spaţiu diferit de tot ceea ce ştiam, cu un senzorial rafinat”, transformat apoi într-o experienţă poetică: „îmi apar în minte imagini şi peisaje, gânduri şi am început să le scriu” şi, de aici, mai departe, în stare lirică: „şi nici acum nu cred că am terminat”.

În fond,

poezia din „Oman” ar fi putut să rămână una de simplă notaţie, într-un registru minor: „Am băut apă la marginea mării şi am călcat