Scriitoarea Gabriela Adameşteanu (70 de ani) descrie anii nesiguri de dinainte de 1989 şi povesteşte cum a rezistat „pentru cultură“ injustiţiilor unei epoci apăsătoare.

„Liberi?“ Aceasta este întrebarea care perforează pieptul dezgolit al tânărului încruntat de pe peretele Gabrielei Adameşteanu. Dar scriitoarea n-are încă un răspuns ferm, deşi a cunoscut şi libertatea, şi cenzura. Îşi aminteşte şi curtea de vară a frumoasei case din Târgu-Ocna, unde s-a născut, şi vagonul trenului în care călătorea, zăvorât de teama siniştrilor militari ruşi. Gabriela Adameşteanu a trăit înconjurată de imaginile contrafăcute despre construcţia socialismului, dar a scris despre imaginile reale din jurul său. A cunoscut şi deznădejdea din comunism, şi entuziasmul din anii ’90. Şi, după toate acestea, a rămas cu această dilemă: „Liberi?“.

„Weekend Adevărul“: Când aţi primit ultima oară ghiocei?

Gabriela Adameşteanu: Anul trecut. Dar haideţi să vă spun ceva: eu prefer să primesc mărţişoare, deşi am senzaţia că pare mult mai interesant să aduci flori. Mi se pare, în continuare, că asta-i cel mai frumos lucru de 1 martie: să dai ori să primeşti un obiect mic, care să simbolizeze ceva. Florile sunt frumoase, dar parcă nu-mi spun nimic. Mărţişoarele îmi amintesc de cele pe care le primeam în tinereţe, care aveau o semnificaţie, un mesaj. Odată, am primit un marţişor în formă de telefon de la cineva care, de fapt, voia să-mi spună: „Să mă suni mai des“. Am impresia că, pe atunci, mărţişoarele erau lucrate cu mai multă fantezie, probabil şi fiindcă era una din puţinele ocazii de piaţă liberă, de pildă, pentru studenţii de la Institutul de Artă ori pentru persoane care aveau talent şi puteau să câştige un ban.

V-aţi născut la Târgu-Ocna, însă aţi plecat la numai 4 ani. De ce?

Părinţii mei nu erau din Târgu-Ocna. Erau profesori tineri şi au fos