6 martie, 1945. Mama avea 11 ani. Tata, 20. Bunicii dinspre mama, 36 de ani fiecare. Bunica dinspre tata, 55 de ani. Bunicul, exact cât am eu acum. Neviața mea era de aceeași vârstă cu mama. Mai aveam adică 11 ani până să mă nasc! Habar n-aveam că venise primăvara, spre deosebire de pomi, ce se pregăteau să înflorească. Pentru cine înfloreau oare? Îmi închipui că pentru mama. Poate că puțin și pentru mine, ca să-mi pară neviața mai ușoară. Tata se pregătea să plece în armată. Tatăl său se pregătea să moară. Mama nu auzise niciodată de Petru Groza. Eu, nici atâta! Petru Groza nu auzise nici el de noi. Venise primăvara. Tata se pregătea să înflorească, pomii să plece în armată! Venise până și în neviața mea primăvara. Soldații ruși se pregăteau să nu mai plece acasă. Bunicul dinspre tata se pregătea mai departe să moară. Unchiul Dudică, fratele mai mare al tatei, se pregătea să vină din prizonierat. De la ruși. Ca să se poată întoarce tot acolo, împreună cu țara. Războiul se pregătea să se termine, pacea să nu înceapă niciodată. Paturile puștilor se pregăteau să-i primească pe îndrăgostiți cu așternuturi proaspete de iarbă.
Mama avea 11 ani, primăvara nicio vârstă. Țara era mai în vârstă și decât mama, și decât tata, și decât părinții lor. Mama credea că țara sunt pomii ce se pregăteau să înflorească.Tata era de părerea că ea este plecarea lui în armată. Viața pomilor era mai în vârstă decât neviața mea. Petru Groza nu-i cuprindea în credința lui despre țară pe bunicii dinspre mama, nici pe cei dinspre tata. Primăvara se pregătea să plece în armată, pomii să-și pună baioneta la pușcă, iar bunicul să moară pentru ultima oară, spre deosebire de țară, care murise și până atuncea destul, dar se vedea nevoită să mai moară o dată. Rușii se pregăteau să nu mai plece acasă. Neviața țării se pregătea să înflorească, ca să-i poată fi nevieții mele frică de ea. Ma
