I-am considerat politicieni şi atât, care îşi urmăresc scopurile cu scrupulozitate, pe ale lor sau ale şefilor lor. De ce să vrei să-ţi scoţi consătenii la lumină, dacă sunt mai uşor manevrabili atât timp cât n-au văzut prea multe, cât nu-şi doresc ce alţii au de zeci de ani. Şi în această dimineaţă, văzând un nou material despre cum ne-au lăsat în urmă până şi bulgarii - la kilometri de autostradă mai mulţi, construiţi cu bani mult mai puţini, la străini primiţi în hotelurile lor, şi ele mai puţine, la investitori care s-au retras din alte ţări şi au relocat la ei capacităţile de producţie etc. - mi-am adus aminte de o discuţie purtată, acum mai bine de patru ani, cu un proaspăt primar, atunci, al unei comune din sudul judeţului. Nici măcar nu ştiu dacă astăzi mai ocupă funcţia, însă, sunt convinsă că adolescenţii de astăzi, copiii de pe-atunci şi adulţii de mâine, cei care vor pleca din comună şi vor reuşi mai mult, se vor opri la un moment dat şi îi vor închina un gând acestui primar. Pentru ce? Pentru simplul motiv că este cel care i-a dus prima dată la o cofetărie. Nu într-un oraş turistic, ci la Corabia, un oraş aproape mort şi atunci, ca şi acum. Şi la munte, pe banii lui şi ai prietenilor lui, cu un microbuz nu cine ştie ce luxos. Şi mai avea multe în plan, deşi, la două luni de când preluase funcţia, încă nu câştigase cine ştie ce simpatie pentru visul lui de a le arăta micuţilor ce este dincolo de satul lor. „N-am bani să pot face ceva care să existe şi peste zeci de ani. Poate vom avea, la un moment dat, şi în bugetul localităţii (care astăzi are toate şansele să devină din nou o anexă a comunei vecine - n.r.). Dar nu pot aştepta până când voi avea, când pot face acum ceva, cât de puţin!”, se confesa primarul, într-o discuţie pe care a vrut-o strict personală.

Au trecut, cum spuneam, nişte ani, şi am mai văzut gesturi care la prima vedere