Ajungem la sfârşitul discuţiei purtate cu profesorul Dionisie Piros într-o zi de sfârşit de ianuarie. Ne întoarcem la punctul care a declanşat această serie de interviuri, baronul Francisc Neuman. E personalitatea cu cel mai important loc din istoria UTA-ei, creaţia lui sută la sută. Cât timp a fost în fruntea ei, echipa a făcut legea în România. După ce comunismul i-a luat totul, UTA a continuat să meargă mai departe tot datorită baronului, fabrica pe care a condus-o a fost sprijinul team-ului îmbrăcat în alb şi roşu vreme de cinci decenii, până a fost înghiţită de tranziţia care a schimbat chiar şi ce a mers şi a definit România. Dar toate eforturile făcute de comunişti să şteargă din memoria colectivă un om de calibrul lui Francisc Neuman au eşuat. Făcuse mult prea mult pentru ca Aradul să-l poată uita, deşi ulterior numele său n-a mai avut voie să fie amintit public când a venit vorba de UTA. Şi, fără a folosi vorbe prea mari, pentru că nu-i cazul, de partea baronului sunt faptele, Aradul trebuie să ştie că nu are voie să-l uite vreodată pe omul care i-a oferit cel mai de preţ cadou. Chiar dacă ultimii ani au fost nedrept de grei, de la înfiinţare şi până acum UTA a fost pentru arădeni mai mult decât o simplă echipă de fotbal. Iar pentru tot, baronul merită o reverenţă adâncă. Din partea tuturor. Şi tot un gest de mulţumire i se adresează şi profesorului Dionisie Piros, martor la începuturile UTA-ei.

- Simţea că va trebui să plece?

- El s-a aşteptat la ce va fi. Cu ocupaţia nouă, şi-a dat seama că nu poate să reziste sistemul capitalist foarte mult. În 47 erau deja greve în fabrică, muncitorii au ieşit în stradă, un şef al sindicatului a fost şi omorît, era un mare scandal. Avea deja neplăceri, a început să scîrţîie, apăruse partidul. Aşa a fost şi cu naţionalizarea din 11 iunie 1948. A intrat în fabrică, a stat în biroul lui. Avea antenel