În anul 1984, în România socialistă se ajunsese la o situație asemănătoare cu cea din romanul vestit al  lui George Orwell. Cultul personalității ”conducătorului” și al soaței sale atinsese cote absurde, lipsurile materiale de tot felul creșteau de la o lună la alta, Securitatea veghea informativ tot poporul, să nu se cârtească prea tare. Atunci, un grup de ofițeri pro-sovietici, combinat cu o aripă a ”activului de partid” a încercat să-l bușească pe ”geniul Carpaților” după modelul loviturii aplicate de Brejnev lui Hrușciov. Într-o manieră curat românească, de inițiativa lor s-a ales praful.

Încă de la 68

Ceaușescu își manifestase de pe la începutul domniei lui sforăitoare dorințe de independență față de ”marele frate”, URSS. Tovarășii de la Moscova l-au considerat un adversar beningn, dovadă că nu l-au dat de-a berbeleacul, ca pe cehoslovacul Alexandr Dubcek. Totuși, în eventualitatea în care le-ar fi pus în pericol interesele economice sau ar fi degenerat pe o ”linie capitalistă” , au încurajat în interiorul României o opoziție discretă, formată în mare parte din militari care aveau, în genere, ca element comun, studii făcute în URSS. Parte dintre ei se întorseseră de acolo și cu neveste cetățeni sovietici, deci ar fi fost firesc să țină legătura cu ”diplomații” URSS aflați la post în România. Un om pe care l-am cunoscut, generalul maior Ștefan Kostyal, care avea datele de mai sus, a aruncat o piatră de încercare în 1970. Avea și o antipatie personală față de Ceaușescu, care îi fusese șef în anii 50 la Direcția Politică Superioară a Armatei. Ștefan Kostyal, a încercat o mișcare pe față chiar în anul în care popularitatea lui Nicolae Ceaușescu ajunsese la apogeu. A protestat public față de cultul personalității scorniceșteanului, care începuse să se manifeste, față de distanțarea în politica externă față de blocul comunist și și-a depus carne