Românii sunt un popor nostalgic. Privesc prea puţin spre viitor şi prea mult spre trecut, dar nu pentru a se cunoaşte pe sine, ci într-un mod alterat, visând la o perioadă ce pare ideală.
Nimic mai fals. Democraţia interbelică, născută din Constituţia de la 1923, a fost tot atât de originală cât cea de după 1990. Toate alegerile organizate după 1923 au fost câştigate de guvernul desemnat de suveran, după care apărea şi Parlamentul. Curat democratic! Când guvernul desemnat de Carol al II-lea, condus de Gheorghe Tătărescu, a pierdut alegerile în decembrie 1937, a fost un şoc pentru opinia publică. Funestul personaj Carol a decis atunci că nu mai e cazul să se mimeze democraţia.
Despre felul în care se organizau alegerile ne vorbeşte marele diplomat Grigore Gafencu, pe care îl recomand drept lectură obligatorie ministrului nostru de externe (deşi e cam tardiv): „Mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri; de alegeri cum sunt înţelese şi practicate de români, de administraţia română, de armata română, de maistraţii români. A fost o urgie absurdă şi barbară, deslănţuită de sus în jos peste o populaţie paşnică şi liniştită. S-au arestat delegaţii şi candidaţii, s-au furat urnele şi cărţile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schingiuit şi snopit sub lovituri de ciomege sute şi mii de alegători”. Gafencu a trimis o telegramă de protest către preşedintele Consiliului de Miniştri, la acea dată funcţie ocupată de Nicolae Iorga, care i-a răspuns, sec: „nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Într-adevăr!
S-a spus că în perioada interbelică am avut o economie înfloritoare. Cei mai buni ani, îndeosebi pentru industrie, au fost între sfărşitul crizei economice şi declanşarea războiului. Indicele producţiei industriale, raportat la 100 în 1929, scade la 91 în 1931 şi la 97 în 1932, pentru a atinge 141 în 1938 (
