Apartenența europeană a României este o veche năzuință pe meleagurile noastre. În epoca modernă, aceasta a fost dominantă în aproape toate țările din Europa Centrală și de Răsărit. Împrejurarea că, în 2007, pentru țara noastră, această aspirație s-a consacrat instituțional prin integrarea în Uniunea Europeană, acompaniată de integrarea în NATO, este o realizare evident majoră.

Nici o forță politică din România, nici un exponent al puterii nu a pus în discuție apartenența europeană (în fapt euroatlantică) a țării noastre. Nici o acțiune politică nu a denunțat această apartenență și nu a încălcat-o. Faptul că o majoritate parlamentară calificată l-a suspendat pe președinte - care, în 2009, nu a fost ales în țară, ci prin numărarea voturilor în câteva ambasade, și care a încălcat Constituția și legile, cum a spus chiar Curtea Constituțională - nu este deloc neeuropean, ci dimpotrivă, profund democratic și, deci, european. Faptul că într-o țară sau alta a Uniunii Europene se discută critic despre politici adoptate - de pildă, „austeritatea", structura bugetului 2014-2020, etc. - sau despre opțiunile unor politicieni, nu înseamnă deloc nici măcar reticență față de Europa, ci o normală exercitare a dreptului la opinie. Europenitatea nu include nicidecum vreo atitudine mistică față de anumite politici și de liderii vremelnici, ci, dimpotrivă, schimbul de argumente, inclusiv critice, în vederea soluției mai bune.

Pentru o minte relativ informată și normală, aceste gânduri sunt de la sine înțelese. Dar, în situația în care cineva caută să alarmeze cetățenii cu afirmația că politicienii pe care electoratul îi preferă duc spre Est, în vreme ce acel cineva este păzitorul apartenenței europene, nu poți să nu îți spui părerea. Să clarificăm, pe baza unor date factuale, acest caz.

Nu vreau să cad, la rândul meu, în sofismul argumentum ad hominem (și nici în str