Cine sunt rebelii lumii noastre cibernetice, cei care se transformă în luptători extrem de reali şi eficienţi pentru o cauză foarte limpede definită filozofic şi care se poate circumscrie anarhismului cibernetic ?

Sunt foarte departe de anarhismul socialist al lui Bakunin, de cel comunist al lui Errico Malatesta sau Kropotkin, de anarhismul sindicalist al lui Pouget sau Monatte, de anarhismul insurecţional al lui Bonano sau Landstreicher, mişcările care, fiecare în felul său, au marcat puternic finele secolului XIX şi începutul de secol XX. Tinerii de azi au acuzat şi eşecul postanarhismului (inspirat din gândirea post-structuralistă şi post marxistă, neadaptat ca formulă practică de acţiune realitaţilor timpului nostru şi neluând în seamă nevoia de integrare a tehnologiilor de comunicaţie. Au dus însă mai departe şi au dezvoltat principiile pe care Michel Onfray le enunţa în lucrarea sa Politique du rebelle. Traite de resistance et d’insoumission unde spunea că

„a dori o politică liberatoare înseamnă inversarea perspectivelor: economia să se supună politicului, dar şi politica, mai departe, să fie supusă regulilor etice, etica tuturor convingerilor să primeze asupra celei a responsabilităţii, apoi structurile să fie reduse la un singur rol, cel de maşini în slujba indivizilor şi nu invers...”.

De aici, evoluţia s-a făcut aproape firesc spre o nouă filozofie care îmbină teoretizarea noului tip de anarhism cu oferta aproape infinită de mijloace de acţiune prezentate în manuale specializate. Prima expresie a acestei noi ideologii a revoltei este conţinută în Manifestul hackerului sau Conştiinţa unui hacker , articol semnat de Loyd Blankenship pe 16 ianuarie 1986 şi apărut în revista on-line Underground Phrack. Din acest moment începe să se dezvolte activismul cibernetic, hacktivism, activismul militant care a devenit foarte rapid un adjuvant de neocoli