La fel ca la „ospăţul lui Balthazar” din Noul Babilon, când mâna Divinităţii scrisese implacabilele cuvinte care au însemnat începutul sfârşitului, tălmăcite de proorocul Daniel, în spaţiul media românesc, Raportul Comisiei Europene a fost întors pe toate părţile, în speranţa că i se va da interpretarea corectă.
Cum era şi normal, ambele tabere, Guvernul şi Preşedinţia, prin toate mijloacele, au încercat să-şi spună părerea despre Europa. Pe mine, în ciuda numeroaselor etichete care mi-au fost puse din spaţiul virtual, nu mă surprinde acest spectacol, în care nu ţin partea nimănui.
„Bun” şi „Rău” sunt două adjective care se ataşează de secole, respectând normele gramaticii celor două substantive: „Opoziţie” şi „Putere”. Dintotdeauna, încă de pe vremea domnitorilor, „independenţa” era în permanentă întrecere cu „suzeranitatea” unei puteri vecine. Rând pe rând, domnitorii români au pendulat între unguri, poloni şi turci. Când primii n-au mai contat, locul lor a fost luat de austrieci şi ruşi.
Soarta politicii româneşti s-a desfăşurat după scenariul menţinerii suzeranităţii otomane, dar şi al cultivării unui dialog cu Viena sau Sankt Petersburgul. Până la venirea fanarioţilor, când conceptul de politică externă românească a intrat în conservare, unii boieri ţineau cu domnitorul, iar alţii mergeau cu „pâra la Înalta Poartă”, sperând ca sultanul să pună pe unul dintre ei. După ce avea loc schimbarea, cei învinşi aşteptau ca timpul să le readucă „firmanul” mult visat, promiţând că spre Stambul va curge aur cu repeziciunea nisipului din clepsidră.
A venit şi secolul XIX, când ideile revoluţionare ale Apusului păruseră a găsi rod şi în Bizanţul nostru de după Bizanţ. Ne place, desigur, expresia istoricului Nicolae Iorga, dar nu privim dincolo de ea, adică odată cu moştenirea acestui Imperiu am moştenit şi metehnele acestuia: cuţite ascunse în lungile