Eşti scriitor profesionist, iar acest lucru implică un ritm de publicare mult mai susţinut dacă ai scrie doar din… pasiune. Nu mai înseamnă asta şi o constrângere în alegerea subiectelor, o creştere a vitezei cu care ele trebuie să devină cărţi, şi nu orice fel de cărţi, ci unele cu priză şi vandabilitate?
Singurul lucru important este un ritm de viaţă bun, pe care însă mi-l impun eu singur. Numai aşa pot să creez. Până acum nu mi-a cerut nimeni să scriu cărţi mai des decât s-a întâmplat. De abia acum, de când am primit premiul elveţian pentru cartea anului 2011, deci după succesul lui „Jacob se hotărăşte să iubească”, am fost întrebat de redactorul de la editură şi de agenţia literară dacă nu m-aş putea grăbi puţin cu noul roman. Dar au făcut-o într-un mod delicat şi decent, pentru că şi ei ştiu că nu poţi grăbi nimica, ştiu că lucrurile trebuie să se aşeze şi că asta poate să ţină mult. Fiecare roman îşi are propria soartă, viaţă, viteză, propriul suflu. Nu timpul este important, ci ceea ce îi trebuie textului pentru a creşte, a deveni puternic. În acest proces de creaţie trebuie să recunoşti toate „sirenele” care vor să te tragă în adâncuri, vor să-ţi facă frică, să te pierzi. Toţi aceşti factori te înstrăinează de propriul tău ritm, de propria identitate.
Faptul că în 10 ani am scris cinci romane şi multe alte lucruri mai „mărunte” nu înseamnă că aş sta sub presiunea de a scrie ca pe bandă rulantă. Înseamnă pur şi simplu că tot la doi sau trei ani am găsit o poveste puternică pe care am vrut să o povestesc. Un ritm de doi sau trei ani mi se pare, de fapt, chiar foarte normal. În general, cam aceasta este frecvenţa în Vest. „Jacob se hotărăşte să iubească” a apărut în spaţiul german deja acum doi ani şi eu încă sunt în faza de documentare pentru o nouă carte, a cărei apariţie mai poate să ţină încă doi sau trei ani. Iată, nu mă grăbesc deloc.
M
