La ora la care a fost lansată ideea spaţiului Schengen, ea exprima dorinţa unor ţări de a accelera integrarea europeană. Iniţial a existat un nucleu de ţări care au constituit un fel de avangardă europeană în această privinţă. Scurt istoric al Spaţiului Schengen în cele ce urmează. Primul “grup Schengen” a fost format din cinci ţări: Franţa, Germania, Belgia, Luxemburgul şi Olanda. Ele au semnat, pe 14 iunie 1985, în localitatea Schengen care se află în ducatul Luxemburg, un acord în vederea suprimării controalelor la frontiere. La ora aceea Uniunea Europeană număra doar 12 membri, care nu s-au înţeles însă în privinţa acestui principiu de liberă circulaţie. Marea Britanie, de exemplu, a rămas mereu ostilă ideii de a renunţa treptat la controlul frontierelor sale. Ulterior alte ţări au aderat la ceea ce a devenit "spaţiul Schengen”: Italia, în 1990, Spania şi Portugalia în 1991, Grecia în 1992, Austria în 1995, Danemarca, Finlanda şi Suedia în 1996. Două ţări care nu fac parte din Uniunea Europeană, Norvegia şi Islanda au fost primite tot în 1996 ca membri asociaţi. Aşa numitul “acord de la Schengen” are două serii de obiective: pe termen scurt este vizată tocmai această transferare a controlului la frontierele exterioare ale Uniunii Europene, care s-au modificat de fapt pe măsură ce au intrat noi ţări în Uniune. Pe termen lung este preconizată însă o veritabilă politică de armonizare legislativă în numeroase privinţe, o mai bună cooperare poliţienească precum şi o politică comună în materie de vize. Punerea în practică a acordului de la Schengen a fost confruntată cu numeroase obstacole, iar uneori unele ţări au recurs la aşa-numitele clauze derogatoare temporare: de exemplu Italia şi Grecia cînd au avut dificultăţi cu supravegherea frontierelor lor maritime, sau Franţa cînd a fost confruntată cu atentate teroriste. Acordul de la Schengen este de fapt o conve