Războiul steagurilor secuieşti pare a fi un subiect suspendat. Pentru câtă vreme, nu ştie nimeni. Ungurii nu au renunţat la punctul lor de vedere, dar nici românii la al lor. Acest lucru se va vedea mai clar zilele acestea, în timpul vizitei la Bucureşti a ministrului maghiar de externe. Bine aţi venit, domnule ministru, pe pământ românesc 100%!
Deocamdată, cele două tabere stau faţă în faţă, obosite, cu securea războiului în mână, dar mâna se odihneşte cu tot trupul din care face parte pe o iarbă verde, grasă, cum numai în Transilvania poţi să găseşti.
Adversarii fac calcule, se studiază reciproc. Au încercat până acum, la o masă tot verde, să încheie pace. Au încercat românii, toleranţi cum sunt din fire, dar ungurii s-au opus. Şi-au amintit că ei vor autonomie teritorială încă din anii 90, dar nu au mai spus nimic între timp deoarece erau la guvernare.
Cum să fii la putere şi, în acelaşi timp, să lupţi împotriva ei? Acum, nu mai sunt în capul mesei, iar memoria minoritară a revenit brusc. Totodată, şi-au amintit că ei sunt şi cetăţeni unguri, că Ungaria este mama lor bună, iar România - una vitregă, care tot întârzie să intre în Schengen. Oare de ce? Se aude întrebarea până la Budapesta?
O minoritate, aşadar, cu două mame pare să fie o realitate împotriva firii, dar se dovedeşte a nu fi. În cazul nostru, lucrurile se petrec astfel: una te creşte, te trimite la şcoală, te face băiat mare, te mai ridică şi la guvernare, iar cealaltă îţi dă o nouă cetăţenie care nu costă nimic, apoi numeroase telefoane prin care te învaţă cum să plângi fără motiv, să fii nemulţumit, sau chiar să te revolţi împotriva ei, mama ei de româncă!
Când află despre acest rezbel al steagurilor secuieşti, înfipte nu în curtea secuiului, ci pe fruntea instituţiilor statului, în cadrul românimii de pe toate meleagurile încep dezbateri aprinse, dar atât de aprinse înc
