Puţine sunt cărţile, broşurile şi articolele dedicate, după 1989, comunismului românesc, care să fi fost ocolite de un clişeu înfăţişat ca teză deprinsă din cercetare: Comunismul a fost adus în gubernia numită România de Armata Roşie.
Bravul popor român n-a acceptat în nicio clipă comunismul. El, bravul popor român, a protestat, a bombănit, a mârâit, aşteptând să cadă din cer, paraşutaţi, americanii aducători de libertate şi de gumă de mestecat, dar totul a fost zadarnic, deoarece Marile puteri occidentale ne-au vândut Rusiei lui Stalin.
Fireşte, gâlgâind de mândrie patriotică, această alintare nu explică în niciun fel cum se face că acest Brav popor a stat 50 de ani sub comunism şi ar mai fi stat, dacă nu venea prăbuşirea comunismului în tot Estul. În realitate, comunismul a fost construit de români. Dar nu numai atât.
Crimele, excesele şi aberaţiile comunismului n-ar fi avut proporţiile însemnate descoperite azi dacă regimul comunist n-ar fi întâlnit năravuri româneşti. Unul dintre acestea: plăcerea delaţiunii.
Dintr-un anume punct de vedere, „Scînteia“ seamănă cu o sală de şedinţă uriaşă, mărită până la proporţiile întregii ţări, în care se fac demascări pe scară rulantă. Dând curs chemărilor lansate de ziar, dar şi chemărilor din propriile suflete, cetăţenii trimit ziarului pâri cu indiscutabile note de demascare.
„Suplimentul de duminică“, din 5 iulie 1948, găzduieşte la rubrica intitulată „Cuvîntul cititorilor“, scrisoarea unui anume L. Ştefan din Brăila, despre spectacolele susţinute în localitate de Uniunea Sindicatelor de Actori, Scriitori şi Ziarişti (USASZ). Nemulţumirea cititorului faţă de conţinutul reacţionar al spectacolului (au fost două reprezentanţii cu acelaşi spectacol) transformă în demascare scrisoarea tipărită de „Scînteia“. L. Ştefan denunţă, înainte de toate, conţinutul decadent al textelor: „Marea majoritate a t