România urmează de mai bine de 20 de ani un proces complex de tranziţie de la economia centralizată, la economia de piaţă. Schimbările continue din această perioada ar fi trebuit să fie profunde şi de mare amploare şi să vizeze deopotrivă: instituţiile, societăţile comerciale şi indivizii.

Unul din cele mai dificile obstacole care trebuie depăşit, este diferenţa care există între cultura şi educaţia existentă (inclusiv a celei legislative, instituţionale, financiare, manageriale şi tehnologice), ca rezultat al regimului politico-economic anterior şi cultura specifică economiei de piaţă. De remarcat că între anii 1950 şi 1990 mai mult de 40% din populaţia ţării a migrat din mediul rural în mediul urban, conducând la modificări culturale profunde, majoritatea fără a se cristaliza. Existenţa acestor diferenţe mari de cultură a fost (este) cu atât mai periculoasă, ca urmări, cu cât ea s-a regăsit la factorii de decizie, care erau (sunt) responsabili în conducerea procesului de schimbare structurală.

Cultura locatarilor (proprietari sau chiriaşi) este un ansamblu de principii şi crezuri, de atitudini, elemente şi valori, care determină modul în care oamenii acţionează şi interacţionează.

Modificarea comportamentului locatarilor, şi ca atare declanşarea unor schimbări în acţiunile lor, apare doar în momentul in care se iveşte o insatisfacţie (nemulţumire) majoră care să fie percepută şi acceptată şi de cealaltă parte (Guvern, Parlament, Prefecţi, primari, directori, şefi etc.). Deşi, în România insatisfacţiile au apărut cu mulţi ani în urmă (inclusiv în ceea ce priveşte gradul de confort, costurile cu energia, starea de sănătate etc.), reacţia şi neputinţa celeilalte părţi (conducătoare), determina aminarea unor schimbări majore în domeniile: energie, economie şi ecologie. Deşi s-au făcut paşi în vederea rezolvării unora dintre nemulţumirile locatarilor,