Statul sunt eu atunci când e vorba de dat și alții atunci când e vorba de luat. Asta este principala mea problemă. Sau, cel puțin, este ceea ce percep a fi principala problemă de câte ori încerc să-mi imaginez un model care poate să-mi aducă prosperitate fără să-mi pună în pericol nici libertatea fizică (adică să nu risc să ajung la pușcărie), nici valorile etice (să nu mă simt ca un infect om de nimic, așa cum ar trebui să se simtă destui dintre cei pe care-i vedem când deschidem televizorul). Tocmai s-au mărit pensiile. Înseamnă că cei care muncesc vor trebui să plătească o factură mai mare pentru asigurări sociale. O fi bine? Pentru mama - pensionară - e sigur un lucru bun. Dar banii în plus cine o să-i dea, de fapt? Suntem „un stat slab, cu un guvern numeros“, vorba domnului Dăianu. Mai ales după ultimele alegeri parlamentare.
Cine plătește pentru toate camerele de hotel, automobilele, delegațiile, secretarele, birourile, hârtia de copiator și toate câte vor mai fi cheltuite de noii veniți în sânul Puterii?
Să ne imaginăm că statul ăsta care suferă de sindrom bipolar este un rău necesar. Nu-l putem ocoli, trebuie să ne confruntăm cu el într-un fel sau altul. Precum o soție devotată care descoperă prea târziu că partenerul său de viață are probleme. Răul a fost deja făcut: suntem cetățeni români. Statul este un prost! Nimic nu-i iese, cu excepția nenorocirii tuturor celor care-i sunt apropiați și-l susțin. Se apucă să facă autostrăzi și sfârșește cu buzunarele goale, dator la Bechtel și cu șoseaua neterminată. Se ceartă cu UE pe finanțare, dar nu e în stare decât să dea, de luat iau mereu alții. Bagă bani în găuri negre industriale precum Oltchim sau CFR, și-apoi le iartă de datorii ca să le privatizeze pe un dolar. Ne dă tuturor servicii medicale gratuite, dar ne abandonează în ghearele cancerului dacă suntem printre ghini
