Este nevoie să ştim faptul că, în Taina Pocăinţei, unii trebuie doar să se cureţe, iar darul vieţii în har, mai înainte însuşit şi lucrător în ei, se va aprinde din nou. Pentru alţii începutul acestei vieţi a fost aşezat de curând în ei sau e pe cale de a fi dăruit şi primit iarăşi. Vom cerceta acest din urmă caz.

În ceea ce priveşte a doua situaţie de care am pomenit, ea constă într-o schimbare hotărâtă spre mai bine, o puternică mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o întoarcere la Dumnezeu sau aprinderea unui foc al râvnei numai pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu lepădarea de sine şi de orice altceva. Îi este proprie mai presus de toate o foarte puternică mişcare de voinţă. Dacă omul a căpătat obiceiuri rele, acum trebuie să se rupă de sine. Lui Ieremia care plângea, Domnul i-a poruncit: să dărâmi şi să zideşti şi să sădeşti (Ieremia 1,10). Prin urmare, devine de neocolit faptul că oricine nu a încercat o asemenea durere, nu a început încă să trăiască prin pocăinţă. E cu neputinţă omului să înceapă a se curăţa cu desăvârşire fără a fi trecut prin acest creuzet. Împotrivirea vie şi hotărâtă faţă de păcat nu vine decât din ura pentru el. Urârea păcatului, la rândul ei, se naşte doar din simţirea răului care e în el; iar răul din el este trăit cu toată urgia lui în această durere din pocăinţă. Numai aici simte cineva cu toată inima ce mare rău este păcatul; după aceea va fugi de el ca de focul gheenei. Fără această încercare dureroasă, chiar dacă ar începe să se cureţe în vreun fel oarecare, nu va putea să se curăţească decât puţin, mai mult pe dinafară decât pe dinăuntru, mai mult în fapte decât în suflet. De aceea inima sa va rămâne murdară, asemeni minereului netopit.

O astfel de schimbare este săvârşită în inima omului de către dumnezeiescul har. Doar acesta este în măsură să îndemne pe cineva a-şi ridica mâna asupră-şi ca să se aducă pe sin