La începutul acestei luni, biserica noastră creştin-ortodoxă a prăznuit-o pe Cuvioasa Muceniţă Evdochia, Dochia, aşa cum i-a ajuns numele până în zilele noastre, graţie legendelor care au străbătut mileniile.
Indiferent de vârstă, poveştile plac, adună seara familia la vorbă, înfierbântă imaginaţia, binedispun, mai ales când poartă în ele un sâmbure de adevăr. Despre Dochia, legendele spun că era o bătrână rea şi capricioasă.
Lăsându-se păcălită de vremea frumoasă şi crezând că primăvara a venit, asta după ce nora ei i-a adus ghiocei, porneşte pe munte cu oile la păscut. Prevăzătoare, însă, Dochia şi-a luat pe ea nouă cojoace, dar pe drum a lepădat unul câte unul, aşa că, ajunsă-n vârf de munte, după nouă zile, cât a durat călătoria, se lasă un ger năprasnic, de să crape pietrele.
Atât Baba Dochia, cât şi oile îngheaţă şi sunt transformate în stane de piatră. Moartea Dochiei, sus, pe munte, în a noua zi a călătoriei sale, este considerată hotar între anotimpul friguros şi cel călduros.
Ciclul de nouă zile, cât durează călătoria Dochiei până în vârf de munte, este numit, în tradiţia populară, Zilele Babei. În această perioadă vremea este capricioasă, schimbătoare, exact cum ne este prezentată Baba Dochia în poveştile ajunse până la noi, zile în care razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, lapoviţa, ninsoarea şi uneori chiar cu gerul şi viscolul.
La noi, ca şi în toată zona balcanică, locuită cândva de traci, există obiceiul ca, între 1 şi 9 martie, fiecare om să-şi aleagă o zi despre care să spună că “asta e Baba mea!” Se crede că aşa cum va fi vremea în ziua respectivă, aşa îi va fi şi norocul în tot anul care urmează.
Vremea caldă, însorită, înseamnă fericire, belşug, împliniri şi multe bucurii. Vremea rece, ploioasă, cu cer înnourat şi precipitaţii diverse, ploaie, ninsoare, lapoviţă, înseamnă necazuri, sărăcie, lacr
