Cine eşti tu să te-apuci să compui scrisori deschise? N-ai căderea, eşti un simplu jurnalist, şi dacă cineva ţi-o va citi, ce crezi că se va întâmpla? Azi, când Guvernul tău se supără pe sat şi zice că refuză să mai negocieze, în loc să pună mâna să ridice ultima barieră spre Uniunea Europeană, „Schengenul“, tu de ce nu te mândreşti cu asta, fostule student pe bani europeni?
Mai bine spui o poveste despre bariera aia nenorocită pe care ai văzut-o acum zece ani, plimbat printre graniţe fără bariere, plătit din bursele lor, ale europenilor, pentru a deveni un agent al integrării.
Era prima dată când ieşeam din ţară, la 22 de ani. Pare amuzant pentru elevii de azi, dar „pe vremea mea“ să treci graniţele avea încă o însemnătate, era o bornă în creşterea ta ca om. Vedeam Occidentul, Vestul. Europa! Până să o văd altfel decât la televizor, am privit două cozi la intrarea în Paris, pe aeroport. O coadă colorată, care „mergea“ repede, şi una lentă ca melcul, a celor cu paşapoarte non-UE. Coada noastră, a est-europenilor, era gri-neagră. Un şir de ponosiţi care nu vroiau să iasă în evidenţă prin nimic, nici măcar prin haine. Aşa vedeam eu că suntem, noi gri şi ei coloraţi. Azi pare o copilărie, dar lumea lor şi lumea noastră trecea pentru mine şi prin filtru cromatic.
După nici două zile de cursuri ne-au luat cu maşina din Franta şi ne-au dus. Nu ştiam încă unde. Am ajuns într-un câmp cu gherete şi bariere ruginite aruncate în şanţ. Am coborât din maşină şi ne-au zis că aşa arată o graniţă în Uniunea Europeană. Colo-i Belgia, dincolo-i Franţa. Maşinile treceau ca prin brânză, nu mai oprea nimeni, nu vedeam nici un grănicer. Doar ceva ce semăna cu un punct de frontieră, câteva cuşti de vameşi părasite şi indicatoare ”Stop” îndepărtate din drum. Am zâmbit, am fotografiat ceea ce era o fostă graniţă, şi nu mi-am mai adus aminte de acel moment pentru că au urmat a
