Cu ceva vreme în urmă, regretata actriţă Diana Cheregi declara că este nedrept pentru un actor să aştepte moartea pentru a deveni, în cele din urmă, mare şi, de asemenea, pentru a se transforma în geniul unei instituţii.
Mama Dia, aşa cum îi spuneau studenţii ei dragi, avea - cred - dreptate. Cred că destinul unui artist este, în principiu, presărat, condimentat cu o grămadă de nedreptăţi. De la a fi angajatul unei instituţii pe care un te-miri-cine încearcă s-o îngroape, până la a fi dat la o parte pentru că talentul, expresia, trăirile sale nu cad în derizoriu, nu scot în evidenţă mizeria şi, deci, nu fac audienţă. Cu alte cuvinte, nu rentează.
E nedrept, poate, să-ţi adori meseria fără limite. Să divinizezi scena. Să dai totul unui personaj şi unui public. Să iubeşti fără cale de-ntoarcere teatrul şi toate trăirile pe care le implică lumea asta fascinantă, cu tot ce are ea mai bun şi mai frustrant, mai bogat şi mai plin de sensuri. E nedrept să te pregăteşti mereu pentru noi şi noi roluri, să înveţi noi şi noi replici pentru a te dărui total unor oameni care, uneori, nu dau înapoi. O fi... Dar cred că un actor cum a fost Diana Cheregi nu cântăreşte. Nu pune în balanţă. Nu dă cu măsură. Nu drămuieşte. Nu opreşte pentru sine. Şi nici nu aşteaptă ceva în schimb. Pe undeva, artistul ştie că primeşte, chiar şi atunci când recunoştinţa sau bucuria nu sunt exprimate, nu sunt evidente, nu bat la ochi. E, cred, o eleganţă discretă în atitudinea unui actor care ştie să primească măcar jumătate din cât a dăruit (deşi, ce-i drept, nu oferim tot ce trebuie la timpul potrivit).
Fiindcă el îşi spune... şi ce dacă ofer fără să aştept ceva în schimb. Şi ce dacă dau tot ce am şi tot ce sunt unui rol, unui personaj, unei piese. Şi ce dacă pe scenă trăiesc fără limite. Şi ce dacă mă „dezbrac” de mine în faţa unei săli pentru a mă lăsa iubit în cutare sau cutare rol.
