În urmă cu o săptămână, Bogdan Ion, country managing partner al Ernst & Young, spunea că o problemă structurală a României este că nu are foarte mulţi antreprenori locali, firme de dimensiuni medii cu capital autohton, suficient de numeroase şi de mature şi care să se extindă la nivel regional, astfel că este necesar ca jucătorii locali să fie încurajaţi. Eu consider însă că, atât în perioada post-comunistă, cât şi în cea interbelică, întreprinzătorii autohtoni au fost protejaţi. Între sloganul fesenist „Nu ne vindem ţara” şi cel penelist „Prin noi înşine” nu e o mare diferenţă, cu riscul ca protecţionismul să ne lipsească de capitaluri care alimentează productivitatea şi bunăstarea ori de mărfuri pe care n-are rost să le producem dacă avem posibilitatea să le importăm mai ieftin.

Şi totuşi principala problemă nu este asemănarea dintre Ion Iliescu şi I.I.C. Brătianu, ci faptul că dacă mâine s-ar „decreta” din nou, ca în perioada interbelică, ca acţiunile achiziţionate de investitori la companiile autohtone să poarte aprobarea Subsecretariatului de Stat al Românizării, ca nu cumva să încapă pe mâna străinilor, investitorii locali n-ar avea suficient capital să le achiziţioneze. Ei poate că ar fi putut produce capital, dacă nu le-ar fi fost taxat permanent potenţialul de investire pentru a le fi oferite bunuri publice care costă de 4-5 ori mai mult decât fac. De aceea românii aleg paradisul fiscal bulgăresc ca să-şi înmatriculeze maşinile şi să-şi cumpere case. Cine zice că nu ne extindem la nivel regional?!

Sigur că atunci când se discută de lipsa investitorilor locali, fără să se pomenească nimic de prostul management al statului care limitează crearea capitalului, se aminteşte, de regulă, şi de cei care au potenţial să economisească: clasa de mijloc. Problema este însă că menajele din middle class, acelea care deţineau 20.000 de euro în depozit