Unii au remarcat-o, probabil, doar ca imagine: o tânără ce pare la limita adolescenţei, cochetă, mereu cu zâmbetul pe buze, ce se deplasează sprijinită în baston. Alţii au cunoscut-o ca pe o persoană responsabilă, aduşi de necaz la Centrul de zi pentru copiii cu autism „Micul Prinţ”. Mulţi o ştiu prin prisma meseriei sale de asistent social, practicată, odată, şi la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. O cunosc şi au îndrăgit-o oamenii ce-şi duc viaţa în CITO Odobeşti, cu care a lucrat direct. O apreciază nevăzătorii în sprijinul cărora coordonează programe în cadrul Fundaţiei „Cartea Călătoare” din Focşani. Şi o ştiu tineri din urbea noastră, şi nu numai, care au învăţat de la ea cât contează un gest de omenie făcut la momentul potrivit, ce înseamnă o oră sau o zi sau o lună de voluntariat, care poate deveni, mai apoi, un stil de viaţă. Ceea ce nu ştie, însă, majoritatea, este că drumul Gabrielei Dima, de 37 de ani, în esca-ladarea „muntelui” reuşitei a început cu... doi paşi. Doi paşi mici, pe care a învăţat să-i facă în cinci ani lungi de tratamente de recuperare, 11 operaţii şi un salt fără voie peste jocurile cele mai banale ale copilăriei.

Apreciază la oameni autenticitatea, „pentru că astfel îi pot recunoaşte, regăsi, chiar dacă nu ne vedem mult timp”. Admiră oamenii sinceri, care sunt fideli propriilor va-lori şi au puterea de a lupta pentru ele. Şi îi mai place foarte mult să regăsească în cei de lângă ea spiritualitatea. „Şi nu mă refer aici la religie, ci la gradul în care fiecare este conectat la tot ce înseamnă energie universală. Lumina aia interioară, pe care unii o au, alţii nu, e foarte importantă pentru mine, pentru că este ceea ce face diferenţa. Acesta e şi motivul pentru care nu mă supăr pe anumiţi oameni. Chiar dacă am primit răspunsuri foarte urâte de la unii, nu m-am supărat pentru că am înţeles că