Un bărbat din Craiova locuieşte într-un cavou. De mic copil, acesta trăieşte printre morminte, într-un cimitir din oraş.
Aici a locuit prima dată cu tatăl său, pe când era un puşti, aici şi-a pierdut piciorul, iar acum un cavou părăsit este casa lui.
Pe Jean îl ştie toată lumea din cimitir. Aici este casa lui, pentru că locuieşte într-un cavou părăsit. Noaptea se retrage în „casa“ improvizată, ziua stă cu mâna întinsă la poarta cimitirului, trăieşte din mila oamenilor, mai scoate un ban la înmormântări, şi nu sunt puţine. Povestea lui este cutremurătoare. „Eu aici am crescut şi acum am 37 de ani. Am stat cu tata în cavou, dar el s-a îmbolnăvit. Nu a mai ieşit o lună din cavou, după care a murit. L-am îngropat mai încolo. Acum eu stau în alt cavou. Nu mi-e frică, jos este un mort, dar...“, povesteşte Jean, pe numele lui adevărat Nicu Nicolae.
Stă în mijlocul aleii, rezemat în cârje, fiindcă nu are un picior. Este potrivit de statură, cu ochi negri, plini de tristeţe. Are barbă şi mustaţă, iar faţa îi este arsă şi afumată de la lumânările cu care luminează cavoul în care stă. Hainele îi sunt murdare, iar pe cap poartă o căciulă îndesată până deasupra sprâncenelor. Este vorbăreţ, spune aproape mecanic frânturi de întâmplări pe care le-a trăit. „Eram într-o iarnă. Am făcut foc aici, unde este bradu’, şi am luat foc la picior. Mi-a venit ameţeală, că am, cum îi zice... epilepsie. Am avut noroc cu un paznic că m-a salvat. Dar nu m-am tratat şi s-a infectat. Când m-am dus la spital, mi-au zis că-mi taie piciorul. Aşa am rămas fără picior“, povesteşte Jean.
„O viaţă de suferinţă“
Viaţa bărbatului a fost zbuciumată. De când se ştie, a dormit în locuri insalubre, improvizate sau sub cerul liber. Îi vine greu să se adapteze la regulile unui centru social. Mai bine bate cimitirul în lung şi în lat cu alţi oameni de pripas ca şi el. Seara, se