Cred că acum nu mai e un secret pentru nimeni: PSD nu renunţă la nimeni, după cum nu renunţă nici la vechile tipuri de solidaritate în stil arhaic. Ce vrea să zică asta? Că poţi fi repudiat de istorie, împins pe scările ei la subsol, pus la păstrare printre relicvele de familie, scos pe uşa din dos către cimitirul elefanţilor; nimeni nu garantează că, la un moment dat, PSD nu te va repune înapoi pe şină, aducându-te sub lămpile de partid la o nouă strălucire. S-ar putea crede, la prima vedere, că este vorba despre o calitate. Consecvenţa în propriile opţiuni şi fidelităţi, loialitatea faţă de cei care servesc aceeaşi cauză, recunoştinţa faţă de veteranii care au adus servicii de preţ propriei formaţiuni politice sunt, într-o lume plină de nestatornicie şi de uitare a meritelor, calităţi, nu-i aşa? Cu toate acestea, oricât de paradoxal ar părea acest lucru, în politică – artă şi ştiinţă a adaptării la prezent, în numele viitorului – nu întotdeauna asemenea atitudini desemnează calea onoarei, a dezirabilului şi a respectului faţă de alegători. Există un anume pragmatism, care înseamnă ca personalităţile şi formaţiunile politice, rămânând ceea ce sunt, să se adapteze regulilor specifice de activitate. Iar aceste reguli prevăd, în materie, fidelitatea faţă de principiile şi orientările de fond, nu faţă de lideri momentani, solidaritatea cu oricare membru al partidului propriu în limitele respectării legii, statutului şi interesului cetăţenilor reprezentaţi, punerea binelui public deasupra coteriilor, găştilor, a micilor şmenării de acum ori de odinioară. Fără acestea, mersul societăţii înainte devine problematic şi, aproape sigur, este compromis. Într-o democraţie, poţi fi solidar cu orice şi oricine, cu condiţia ca la baza acestei relaţii să fie puse valori şi idealuri mai înalte, nu delincvenţa. Există o singură formulă de a neglija acest imperativ, dar ea nu are nimic