S-a întâmplat că am ajuns în câteva mari locuri ale dorinţelor oamenilor. Nu locuri dorite spre vizitare şi acelea unde oamenii au creat legenda şi au speranţa că, duse, rostite, depuse, dorinţele lor au mai mari şanse a se împlini.

Nici măcar nu contează, în cele pe care le voi scrie aici, dacă aceste „duceri de dorinţe” se bazează pe ceva anume, atunci cînd ajung să fie conturate astfel. Ci, pur şi simplu, verbalizarea lor.

Acum câţiva ani eram în Veneţia, într-o lună de vară. Nu pentru turism ci pentru a ieşi câteva zile şi nopţi cu cei de la Serviciul de Ambulanţă din oraş (care, acolo, funcţionează împreună cu Unitatea de Primire a Urgenţelor).

Ştiam deja oraşul, îl bătusem în lung şi-n lat în drumurile anterioare, dar, ce e drept, respectasem complicata tramă stradală, cu ocolişuri, poduri şi drumuri ce se termină brusc în apă, excepţie făcând doar cu drumurile cu vaporetto-ul de pe Canal Grande, care înconjura Veneţia sau cele spre insule.

Acum, cu echipajele de la ambulamţă, aveam prilejul de a vedea Veneţia şi din barcă. Ce e drept, nu una molcomă, cu gondolier cu tricou dungat, bicepşi lucraţi ca parte din fişa postului şi pălărioară circumstanţială de mod ci din goana calului, cu cârmaci rapid, nervos şi atent, dornic să ajungă cât mai repede la caz şi să ajute colegii medici să rezolve problema.

În una din turele noastre am plecate cu doctorul Lodovico Pietrosanti, şeful Serviciului de Ambulanţă – UPU pe atunci, de la sediul lor, de la Ospedale Civile, de lângă Basilica dei Santi Giovanni e Paolo, având de ajuns chiar lângă podul Rialto pentru a vedea ce se întâmplă unei doamne din Statele Unite. Am intrat pe „străduţele de apă” ce taie cartierul pentru a se ajunge pe Canal Grande – era mai scurt decât a înconjura vârful oraşului dinspre nord-est, doar că era mai complicat – mai ales că unii din gondolieri intră şi pe contrasens,