Imaginea ţării din care provii nu are cum să nu te intereseze, indiferent de anii petrecuţi în străinătate şi de paşaportul pe care îl ai în buzunar. Modul în care este privită astăzi România tulbură sufletele a milioane de români aflaţi peste graniţe.

Majoritatea conaţionalilor noştri din diaspora muncesc bine şi câştigă bani cinstiţi, sunt apreciaţi de angajatori, iar copiii lor au rezultate excelente la învăţătură. Seară de seară sau la sfârşit de săptămână, aceşti români citesc sau ascultă ştiri din ţara lor şi se felicită că au ales drumul greu al străinătăţii. Fac asta cu durere în inimă pentru că se gândesc la cei rămaşi acasă şi, desigur, la întrebările involuntar jignitoare care li se adresează de către străini. „E adevărat că multe familii de români îşi vindeau copiii pentru adopţii internaţionale?“, „E periculos, ca turist, să umbli pe străzile oraşelor din România?“, „Voi toţi sunteţi rromi, de fapt, nu-i aşa?“. Acestea sunt doar câteva dintre frecventele confuzii pe care le fac occidentalii atunci când vine vorba despre ţara noastră. Sigur, oamenii nu au nicio vină pentru că astfel de „ştiri“ ajung la ei şi că rarele performanţe sportive, artistice şi ştiinţifice ale românilor sunt expediate, în cel mai bun caz, în vreun colţ de pagină de ziar.

Dincolo de nepriceperea şi indiferenţa autorităţilor de la Bucureşti de a construi un brand de ţară, mai este şi voluptatea unor conaţionali de-ai noştri de a pune în cârca naţiei cusururi imaginare. Asta ca şi cum nu am avea şi aşa destule. De pildă, chestiunea cu „homofobia“ românilor a fost puternic alimentată în Occident de dătătorii cu părerea de pe la noi, care au găsit în manifestările recente de la Muzeul Ţăranului „dovada“ intoleranţei naţionale faţă de homosexuali. O prostie, desigur, la care s-a marşat cu mic, cu mare numai pentru că, în tradiţia „telectualist“-postdecembristă, a fost