Îmi spunea cineva zilele trecute că vremurile (politice) urâte de acum au fost şi rămân în continuare de neocolit. Pentru că nu poţi recicla o societate fără a demonta morile de toxine din interiorul ei. Iar dezasamblarea acestora are, cel puţin, efecte colaterale jenante pentru nas. Efecte la ani-lumină distanţă de cele de Chanel, de pildă.

Puţina consolare ar fi că, odată cu maturizarea chinuitoare, oamenii înţeleg încet-încet că politicul nu este chiar vehiculul ideal pentru a scoate ceea ce în general se cheamă ţară din locul unde s-a înglodat. Numai că este de neocolit. Precum sunt de neocolit şi coţofenele politice, şi destrăbălarea politică... Şi deci trebuie să-ţi păstrezi cumpătul şi să înveţi a judeca şi alege la rece. Poate-poate doar aşa, în calitate de cetăţeni, am deveni interlocutori preferaţi ai acelora care ne hotărăsc, politic, destinul. În locul, de pildă, lui Marx şi Lenin sau Burebista şi Machiavelli… (nu mai continuăm, pentru că ar urma unii care nu conversează decât cu ei înşişi).

Partea cea mai tristă, însă, este că nici nu prea suntem lăsaţi în pace, ca cetăţeni, să ne maturizăm în ritm firesc. Circul devine din când în când atât de insuportabil, iar pâinea – neîndestulătoare, încât iar şi iar ajungem la naturalul deznodământ politic moldovenesc – ura.

Absurdă, directă, dispreţuitoare, istovitoare, nebunească, neagră, sfântă, nesăţioasă… (Am descoperit cu acest prilej că rară altă noţiune să aibă atâtea epitete şi nuanţe ca cea de ură în limba pe care o vorbim).

Sâmbătă eram la un cinematograf unde era prezentat un documentar despre 1992. Sala – plină, tineri şi albi la cap. Un talmeş-balmeş de simpatii politice, cred. Dar când un combatant, filmat atunci printre gloanţe pe o buză de tranşee, a răbufnit cu ţeava armei îndreptată spre inamic: „Duşmanii noştri nu sunt aici, duşmanii noştri sunt în Parlament şi Guvern“, s