Ce locuri sfinţim noi, de fapt? Uneori, când mă extrag din viaţa de zi cu zi, când fac câte o scurtă călătorie îmi pare mai pregnantă această stare de pierdere a identităţii, atât de des întâlnită în ultimul timp în viaţa oamenilor, a românilor şi nu numai.
Pare că estul s-a îmbolnăvit fără scăpare de pierderea mai mult sau mai puţin constientizaţa a propriilor axe ale existenţei. Văd români peste tot, pe unde îmi ajung paşii. Şi motivul celor care pleacă e cumva de înţeles: acela că nu se pot realiza aici. E adevărat; dar numai vieţuitoarele paraumane părăsesc o regiune în care nu mai găsesc hrană... Oamenii nu mai "sfinţesc locuri", ci caută rosturi atât de profane şi pragmatice, încât sensul profund al existenţei pare că stă să se piardă...
Kundera spune că toţi putem fi împărţiţi în funcţie de "privirea" sub care vrem să trăim. Prima categorie ar fi cea a celor care caută privirea unui public larg, priviri anonime, în cea de-a doua intră cei ce trăiesc sub privirile familiare, în cea de-a treia ar fi cei ce trăiesc prin privirea fiinţei iubite şi în cea de-a patra, cea mai rară, sunt visătorii, cei care trăiesc „sub privirile imaginare ale fiinţelor absente". Să le luăm pe rând: prima, cea a celor care caută privirea celor mulţi şi anonimi din "preajma" propriei existenţe. Ei pot fi puşi în legătură aproape natural şi firesc, cu globalizarea; cu un anume tip de "invazie" a tuturor, spre oriunde. Mulţi confundă această nevoie futilă cu un soi de "curaj", dar, cu siguranţă aici nu trebuie să ne grăbim să admirăm, neapărat, acest aşa-zis curaj. Cei care fac posibil acest efluviu spre America, şi spre Europa, dinspre Est şi nu numai, sunt, cumva, nemulţumiţi cu imaginea lor din oglinda propriilor suflete. Dacă treceţi pe şosea, de la Sibiu spre Braşov, veţi vedea frumoasele case, înşirate pe stânga şi dreapta drumului, din Arpaş sau Voila. Sunt casele
