Ce e fascinant în cazul sondajelor de opinie nu ţine de modul în care acestea se fac. Nici de precauţiile metodologice pe care şi le iau coordonatorii serioşi ai unor astfel de cercetări, într-un context în care realitatea nu mai poate fi citită ca în manualele de sociologie din anii '70.
Nu. Fascinant este modul în care sondajele sunt utilizate public. Desigur, nu vorbim aici despre falsuri. Vorbim despre sondajele oneste, mai aplecate poate într-o parte sau alta a spectrului ideologic, mai sărind probleme care le-ar pune prietenii într-o lumină defavorabilă etc. Dar, în principiu, cinstite.
La localele din 2012, într-un oraş destul de mare din România, erau, evident, doi candidaţi relevanţi. Diferenţa, constatată după alegeri, dintre ei era de 1% din voturile valabil exprimate. Diferite firme de sondare a opiniei publice, prin exit-polluri, dadeau ierarhii şi cifre diferite.
În realitate, cifrele lor nu erau foarte departe de ce a arătat rezultatul votului. La o distanţă atât de mică între cei mai importanţi candidaţi, evident că unii „sondori” au greşit ierarhia. Mai toţi comunicaseră marje de eroare de 2%. Diferenţa de 1% era, evident, sub marjă.
Una dintre firmele care „nimeriseră” a ţipat două zile după aceea, în presa locală, că măsurătoarea ei era cea mai exactă. Ok. Ori au nimerit cifrele cele mai apropiate de realitate, ori au riscat şi spre sfârşitul zilei au anunţat pe internet – că în presă nu ai voie – o ierarhie care s-a întâmplat să fie cea câştigătoare.
Dar când tu anunţi o „marjă” de 2% şi constaţi că diferenţa dintre primii clasaţi a fost mai mică decât marja, câtă conştiinţă profesională să ai ca să zici că totul se datorează măsurătorii? Păi limita de toleranţă a măsurătorii era dată de acel 2%. Cum ai simţit ierarhia dacă diferenţa era de 1%? Din raţiuni de marketing, desigur.
Cel mai gre
