Motto: “Ratiuni avem suficiente, pentru cã, astãzi, ideea construirii unei lumi mai echitabile pentru femei în România nu este, încã, o banalitate; depãsitã sigur nu este. Gurile rele spun, mai curând, cã este încã o nebunie…”

Admit, cu mare pãrere de bine, cã nu sunt o împãtimitã dupã politicã. Asta nu înseamnã cã nu am o opinie, însã consider cã aceasta nu s-ar încadra în nici unul dintre curentele societãtilor actuale. Sunt sigurã cã si în preistorie se fãcea politicã, cã seful unei grupãri de vânãtori îsi stabilea suprematia asupra agricultorilor, de exemplu. Acolo, însã, femeile nu aveau nici un cuvânt (sau mormãit!) de spus… Ceea ce apreciez la epoca contemporanã este doar faptul cã a permis femeilor (prin femei, cel mai adesea, în peste un secol de bãtãlii) sã ia o pozitie, sã spunã si sã facã ceva pentru ele însele, pentru copiii lor, chiar dacã aceastã pozitie, din pãcate, se aratã a fi, uneori (în mai toate tãrile), doar o utopie. “În politicã, dacã vrei ca un lucru sã fie spus, cere-i-o unui bãrbat. Dacã vrei ca un lucru sã fie fãcut, cere-i-o unei femei.”, afirma Margaret Thatcher. Nimic mai adevãrat, totusi, dupã pãrerea mea. Dar cât e realizabil în tot mai numeroasele situatii ce reclamã aportul unei inimi sensibile si al unei ratiuni echilibrate, orientate spre pace si spre promovarea valorilor feminine, cele axate pe recunoastere si implicare? Prea putin. Într-o lume în care teoria si practica nu merg mânã în mânã, în care rasismul e combãtut, însã sexismul nu, în care pânã si limbajul e masculinizat, iar “sexul slab si frumos” e considerat incapabil de a- si impune dezideratele în acest stadiu de dezvoltare a umanitãtii – repetãm, într-o astfel de lume e destul de dificil sã lansezi idei menite sã scoatã femeia din umbra în care a fost aruncatã, sã o scoatã din permanenta ei stare de izolare si depreciere. Este situatia ce descrie, perfect,