A fost deseori povestită, cu hohotele de rîs însoțitoare, o scenă din copilăria celui ce semnează acest text, petrecută la Snagov-Sat, vivazi de biserica pe care Ceaușescu voia s-o mute din drumul lui nou.

Vizavi de biserică era o curte (mai este și azi), cu un nuc falnic (nu mai e) în care mă urcam pînă-n vîrf, spunînd de acolo felurite trăsnăi scriitorilor veniți în vizită. Mi-i amintesc perfect – după 35 de ani – pe Lucian Raicu și Sonia Larian, pe Geta și Gabriel Dimisianu, pe Dana Dimitriu și Nicolae Manolescu, pe Ana Blandiana și Romulus Rusan... Care a fost însă scena cu Eugen Simion? Din vîrful nucului, copilul obraznic zbiera: „Eugeeen! Eugeeen!”; iar viitorul președinte al Academiei se uita în jur, întrebător, la comeseni: „Pe mine mă strigă?”.

Anii au trecut și, în 2012, s-a ajuns la ceea ce era inevitabil: o postfață a mea la o carte a lui Eugen Simion, Moartea lui Mercutio*, aflată la a treia ediție și conținînd destule fragmente de jurnal și scene lovinesciene de viață privată.

Între acestea stau, firește, textele de critică propriu-zisă, scrise într-un interval complicat: în ultimii ani de ceaușism și în primii de libertate postrevoluționară. Într-o parte, derivă paranoidă a Cîrmaciului, cenzură tot mai absurdă, literatură tot mai importantă prin coeficientul ei de libertate subversivă; în cealaltă, căderea tuturor tabuurilor, spargerea „frontului” scriitoricesc și atomizarea vieții culturale, polemicile între apolitici și civici.

Într-un segment, o cronică frumoasă la Ochiul și lucrurile de Andrei Pleșu (1986), în altul, polemici – urbane – cu Virgil Ierunca și S. Damian, Gheorghe Grigurcu și Ștefan Agopian, purtate în 1990 și 1991 și care par actuale și astăzi. Intelectualul trebuie să se implice sau să nu se implice în viața Cetății? Scriitorul trebuie să facă literatură? Sau politică? E de ales angajarea? Sau apolitism