Altă lecţie predată nouă - şi de Ion Iliescu şi de Emil Constantinescu, la unison. Înaintea lor au fost tremolo-urile legate de autonomia universitară, lansată de Andrei Marga, când nu puţini analişti s-au dus pe ideea că „autonomia” e un cuvânt-tabu despre care „e periculos să şi gândeşti, darmite să-l spui”.

La omul politic, marketingul e esenţial: dar neobişnuit să-şi asume chestiuni concrete sau să educe mulţimi, politicianul român acceptă „auto-gospodărirea”, dar nu şi „autonomia” - deşi în principiu înseamnă acelaşi lucru. Bandajează, în loc să pună oasele la loc şi să meargă mai departe.

Cauza esenţială e însă alta: neîncrederea românilor în români. Pe de o parte e falia dintre mulţime şi politicieni, pe de altă parte, dintre cetăţeni. În mod normal, faptul că într-o ţară se vorbesc mai multe limbi ar trebui privit ca un tezaur cultural complementar: nu poţi urî maghiarimea din Transilvania şi în acelaşi timp să-l iubeşti pe Jokai Mor, aşa cum nu poţi urî ruşii gândind la Esenin sau Tolstoi. La fel cu Brâncuşi, Enescu, Rebreanu sau Eminescu.

Cu hâr-mâr s-a vorbit şi despre autonomia publică locală – ba, dacă te uiţi în legea 215 din 2001, acolo sunt reglementate o mulţime de lucruri împotriva cărora pufnesc azi naţionaliştii din toate partidele. Legea 151 din 1998, cea a regiunilor de dezvoltare, aşa incompletă şi făcută pe genunchi cum e, statuează principiul subsidiarităţii şi al auto-gospodăririi – ca să nu zic al autonomiei regionale. În draftul prezentat ca fiind abordarea guvernamentală din 2013 privind regionalizarea, textul de lege se referă explicit la autonomia regională. Practic, omul politic una face şi alta spune: ştie ce e necesar poporului, dar merge mereu pe ideea că poporul încă nu e pregătit pentru asta.

România nu va fi mai bună sau mai rea cu autonomia regională: va depinde tot de caracterul şi de puterea de a face binel