Goana după o pereche de blugi originali putea duce la situaţii de-a dreptul dramatice, de care cel mai mult profi tau bişniţarii. De multe ori, miliţienii erau mână în mână cu ei…
Ne scrie domnul Constantin Stan, din Bucureşti: „La începutul anilor ’70, tineretul patriei se împărţea în două: cu blugi şi fără blugi. Făceai parte din a doua categorie, nu existai.
La vremea aceea, a avea o pereche de blugi originali era echivalent, cred eu, cu ceea ce simte acum un elev de liceu, fiu de politician, milionar, interlop, când îşi parchează bolidul 4x4 exact pe locul rezervat directorului şcolii. Adică un sentiment de adâncă şi îndreptăţită împlinire! Ţin minte că prima pereche de blue jeans pe care am avut-o a fost un fel de surogat, un „nechezol” al originalului. Le zicea «tangarezi » şi, dacă îmi aduc bine aminte, erau făcuţi la Paşcani. Cred că erau, la acea vreme, singurii blugi de fabricaţie românească. Aveau emblema cu capul de bour şi, spre deosebire de blugii de Scorniceşti, care aveau să apară vreo zece ani mai târziu, erau destinaţi consumului intern.”
SE VINDEAU LA NEGRU
Domnul Constantin îşi aduce aminte că o pereche de blugi originali, cum erau Jordan Jeans sau Levi’s se vindeau, la negru, cu sume între 800 şi 1.500 de lei, iar un costum întreg, pantaloni şi geacă, ajungea uşor la 2.000-2.500 de lei, adică un salariu bun la începutul anilor ’80.
„Ceea ce nu aş vrea să îmi mai amintesc, scrie domnul Constantin, este prima tentativă de a cumpara blue jeans adevăraţi, Wrangler. Fiindcă nu aveam nici valută, şi nici prieteni la shop, şi nici rude în străinătate care să îmi trimită, am apelat la bişniţarii care stăteau, cât era ziua de lungă, în faţa Consignaţiilor de pe strada Covaci, în actuala zonă a Centrului Istoric al Capitalei. După o scurtă negociere am ajuns la 900 de lei pentru o pereche şi am convenit să ne vedem a doua zi, la or
