Un fapt a reţinut atenţia opiniei publice. La 14 februarie, au răsunat aplauze în aula Academiei Române. Ar părea un fapt divers, ce se repetă des, o modalitate firească de omagiere în acest loc sacru al ştiinţei şi culturii naţionale.

De ce aceste banale aplauze au stârnit frământări, amărăciuni, comentarii? Pentru că aceste aplauze, salutau o sentinţă, pe o problemă gravă a istoriei contemporane a României. Şi anume:

În România-spunea un distins orator, nu a existat Holocaust!

Scurt, concis şi cu multă siguranţă. Fără urmă de îndoială. Deşi îndoiala, îşi are un loc de cinste în templu academic.

Deşi, cu o vechime respectabilă în activitatea ştiinţifică, -mai puţin important este dacă autorul sentinţei are în mod formal, sau nu, titlul de profesor universitar la Universitatea din Aachen- domnul Vladimir Iliescu nu simte nevoia demonstraţiei. Pentru domnia sa, negarea sa este o axiomă!

Nu contează, pentru domnul Iliescu, concluziile unui lung şir de lucrări ştiinţifice, a mii de documente publicate, nu contează mărturiile dramatice ale unor supravieţuitori ai trenurilor morţii sau ai deportarilor în Transnistria. Pentru universitarul Iliescu, toate acestea, o “minciună cosmică”. Domnia sa este foarte sigur pe el, o spune, cu subiect şi predicat, răspicat.

Sigur nu este prima, şi din păcate, nici ultima, declaraţie negaţionistă. Ce particularizează totuşi, această declaraţie? Fireşte, se poate vedea, la Vladimir Iliescu un plus de aroganţă şi un plus de cinism. Dânsul ştie (cum, de unde, nu simte nevoia sa spună!) că în Romania lui Ion Antonescu evreii au trăit “…aproape normal.”

Ce ar însemna acest normal? Ar fi de ajuns să-i recomandăm spre lectura domnului Iliescu, jurnalul lui Mihai Sebastian, document de istorie intelectuală de valoare excepţională, care realmente a avut un impact major asupra conştii