UE și Rusia sunt, cel puțin la nivel de­clarativ, parteneri strategici. Summit-urile UE/Rusia, care au loc de două ori pe an, confirmă, de altfel, cu re­gu­laritate voința comună de a aprofunda parteneriatul strategic. Dacă trecem în­să dincolo de baletul diplomatic, relația UE/Rusia pare să se fi instalat durabil în provizorat: Acordul de Parteneriat și Cooperare semnat în 1994 este pre­lungit în fiecare an, cele două părți ne­fiind capabile să încheie un nou tratat. Și totuși, există în Europa un acord asupra necesității de a realiza acest par­teneriat strategic. Forma pe care ar tre­bui să o ia rămâne însă nebuloasă.

Lucrurile sunt complicate de faptul că statele membre ale Uniunii sunt divi­za­te în chestiunea poziției pe care ar tre­bui să o adopte în privința Rusiei. Pen­tru unele dintre ele, atașamentul față de valorile comune europene (demo­cra­ția, statul de drept, drepturile și liber­tățile fundamentale) ar trebui să pre­valeze asupra oricărei alte con­si­de­ra­țiuni. Pentru alte state membre, însă, ar fi nevoie de mai mult realism în re­lația cu Rusia, adică ar trebui să se ia în seamă constrângerile economice și, mai ales, dependența energetică euro­peană de această țară. Articolele incluse în acest supliment reflectă și ele, în gra­de diverse, aceste diviziuni și subliniază necesitatea de a găsi un echilibru între cele două poziții.

Încrederea dintre cei doi parteneri este un element ce trebuie luat în con­si­de­rare pentru a consolida relațiile UE/Ru­sia. În Europa există, dincolo de voința afișată de a susține eforturile de mo­der­nizare ale Rusiei, semne de întrebare se­rioase în raport cu acest proces. În­tr-adevăr, revenirea la putere a lui Vla­dimir Putin pentru un al treilea man­dat, reprimarea cu cruzime a pro­tes­telor împotriva regimului, ca și ten­ta­tivele de a îngrădi dezvoltarea societății civile ruse ne indică mai degrabă