“Păi o să fur, hehe, cum să nu fur? De ce nu? Dacă oamenii ştiu că-s ciuruc şi tot mă aleg, ce, să nu-i fur ?!” Se hlizi, bravând insolent, dar sincer. Ştia ce face. Nu era singurul care gândea în asemenea termeni corciţi de ispita beneficiului ilicit, dar mă făcea să mă întreb oare când cei aspiranţi la ‘politichie’ vor şti ce fac, şi când vor face ce ştiu. Depinde de cât ştiu, de cât vor să facă, cum vor să facă şi cum se văd făcând. Astfel îi vor vedea şi ceilalţi.

Lejeritatea de exprimare face din cuvântul "politică" o formulă ceţoasă, în care se amestecă un pachet întreg de acţiuni: formulare de politici, implementare, intermediere de interese, articulare de idei. Confundaţi sunt şi actorii - politicienii şi aparatul administrativ (birocraţii) -, din motive de înţeles; atât doar că fiecare îşi e propriul Cezar, şi-şi joacă separat partea, oricât ar fi de comun terenul. Diferenţele între ei sunt consistente, în biografii şi-n cariere. Dacă studiile superioare sunt de regăsit şi la unii şi la ceilalţi, un anumit plus de educaţie formală (element cheie în interacţiunea socială) apare la birocraţi, pentru că o valorizează mai mult; ea derivă dintr-o formaţie mai şlefuit concepută, chiar mai cosmopolită sau multilingvă, primită sau dobândită în timp - contrastând cu politicienii a căror educaţie ţinteşte mai mult utilitatea şi care pătrund în mediile publice după un drum social uneori mai lung. Primii preţuiesc performanţa, ceilalţi ambiţia. Până şi conversaţiile le diferă în ton, în stil şi vocabular, cu o înclinaţie către patos şi colocvialism (şi derive către familiar şi grobian) la cei din urmă.

Ideea de serviciu public contează pentru ambele categorii; în societăţile avansate, interesul pentru acesta, în cercurile birocraţilor, se suprapune cu o experienţă anterioară în familie, în legături deja avute cu instituţiile de guvernare. Invers, familii