Pentru prima dată sub mandatele lui Traian Băsescu, preşedintele s-a erijat de facto, contrar prevederilor constituţionale, în unicul reprezentant oficial al statului român. Autodenumindu-se şi erijându-se într-o calitate inexistentă în Constituţie, şi anume cea de şef de stat. Şi tot pentru prima dată, Curtea Constituţională, creând o prevedere cu dedicaţie, i-a recunoscut preşedintelui acest statut. Partea tragi-comică a acestei operaţiuni de schimonosire a democraţiei este ca Traian Băsescu, susţinut în mod artificial sub puternice perfuzii la Palatul Cotroceni de către unii lideri euro-atlantici, nu mai reprezintă, de fapt, interesele cetăţenilor României. Ci interesele protectorilor săi.

Ar fi nu numai incorect, ci de-a dreptul natâng să ne imaginăm că, accesând sistemul de alianţe şi înţelegeri euro-atlantice, România intră pur şi simplu într-un paradis. Un paradis al popoarelor. Un paradis al tuturor cetăţenilor care trăiesc sub uriaşa umbrela euro-atlantică. Un paradis în care singurele preocupări ale guvernanţilor se reduc la a căuta soluţii pentru ca toate populaţiile şi toate comunităţile din UE şi NATO să trăiască din ce în ce mai bine. Egalizându-şi nivelul de trăi.

Apartenenţa noastră la Uniunea Europeană, pe care ne-am dorit-o şi ne-o dorim, înseamnă că împărtaşim acelaşi set de valori vizând democraţia, libertatea, siguranţa cetăţenilor. Şi că suntem preocupaţi în comun de crearea unei vaste pieţe comerciale şi de producţie, care să aducă un plus de câştig populaţiilor din fiecare stat membru, prin simplul fapt al înlăturării unor bariere economice şi vamale. Şi a creării unor reguli comune. La fel, apartenenţa noastră la NATO, faţă de care suntem datori să răspundem cu loialitate şi consecventă, noi o vedem ca o garanţie a securităţii naţionale. Dar şi a securităţii individului. Judecă toate statele în această paradigmă? @