Am luat din trecutul comunist cinismul și individualismul barbar; din Occident, lăcomia speculativă. Rezultatul: un sfert de secol irosit.

„Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu!“ Această propoziție ne urmărește obsesiv, nu de azi-de ieri..., din primele momente ale veleitarei restaurații pe care o trăim, în curând de un sfert de veac. Este, din păcate, o exclamație a celor mai obi­diți, a celor care „la ziua cea de mâine abia cu­ge­tă“. Cei pentru care li­ber­tatea – marele argument care invalidează orice ab­solutism, orice dictatură – este un lux de negândit. Dar și pentru cei, poate și mai numeroși, care au nos­talgia unei so­cietăți în care răspunderea personală era redusă la minimum, în care ți se spunea în orice moment ce trebuia și ce nu tre­buia să faci.

Este inutil să evoci în fața acestor nos­talgici, prea numeroși pentru a trece peste greul lor suspin, privațiile la care erau supuși românii: alimentarele goale cu ki­lometri de borcane de castraveți murați, măcelăriile pustii, cartelele, frigul, în­tu­nericul... „ginitorii“. Se pare că obligația de memorie nu joacă în toate direcțiile. Și oricât de absurdă este comparația, rămâne din ea un adevăr de necontestat: corupția acelor vremuri era artizanală, la o scară mult mai mică decât azi. Asta pe de o par­te; pe de alta, bogăția (și îmbogățirea) erau mai puțin vizibile, se ascundeau. Nu numai că scara corupției este alta, dar lip­sa de rușine a atins proporții nebănuite..., există un factor psihologic hotărâtor: com­parația. Etalarea bogăției este insu­por­ta­bi­lă, în cadrul sărăciei generale.

Din 1989 încoace, de când lenta dără­pă­na­re a lagărului socialist s-a prefăcut în pră­bușire, am tot sperat că ne vom „occi­den­taliza“. Cu uimire asistăm la un proces pe care nu am știut să-l prevedem: Occi­den­tul se orientalizează! Occidentul de altă­dată, cu etica muncii, cu perfecționismul