Să fim serioşi! Corupţia, la noi, nu e nici mai brează, nici altfel, decît restul lucrurilor din sfera publică, adică primitivă şi ineficientă! Acum, doar nu-şi închipuie cineva că, în doar 20 de ani, a făcut România efortul uriaş de a inventa fenomenul sau măcar de a-l perfecţiona, într-atît încît a ajuns să se sperie Orientul şi Occidentul, la un loc, de performanţele noastre!
Corupţia au inventat-o şi au perfecţionat-o alţii, mii de ani înainte ca noi să începem măcar să ne jucăm de-a dacii şi romanii! S-a născut fără moaşă, odată cu statul şi cu dorinţa lui de a scoate venituri din monopolurile pe care şi le-a creat; cum ar fi, de exemplu, cel al controlului la frontiere, al dreptului de impozitare a diferitelor activităţi şi tranzacţii, ori de taxare a serviciilor pe care cetăţeanul nu le poate obţine decît de la stat etc. Este un fenomen care însoţeşte, fără greş şi fără excepţie, chiar dacă în forme şi la intensităţi diferite, toate statele lumii, de cînd s-au creat ele şi pînă astăzi şi care va dăinui atîta vreme cît statele nu-şi vor schimba definitiv şi radical principiile de organizare, ceea ce, de cel puţin 4000 de ani încoace, nu s-a întîmplat! Corupţia presupune o tranzacţie contractuală (voinţa şi angajamentul părţilor, chiar şi fără să fie consemnate în scris!) între un funcţionar al statului (autorităţii) şi un cetăţean care depinde, într-un fel sau altul, de exercitarea atribuţiilor acelui funcţionar. Succesul istoric al corupţiei are mai multe rădăcini, însă, prima dintre ele ţine de faptul că se bazează pe un contract foarte modern, de tip win-win, din care ambele părţi cîştigă! Funcţionarul, pentru că a băgat în buzunar (cont!) ceva bunuri, o sumă de bani, ori a beneficiat de servicii pe care nu le-a plătit etc., pe care altfel nu avea cum să le aibă şi pentru care nu a făcut cine ştie ce efort; în orice caz, nu mai mare decît cel necesar