A apărut numărul 2 (2013) al revistei literare sătmărene „Acolada”. Reţine în primul rând atenţia articolul de la rubrica „Actualităţi” semnat de Gheorghe Grigurcu, „Personaje”. Sunt prezentate în aqua forte figuri mai mult decât pitoreşti, fie prin ele însele, fie prin tapajul făcut de mass media în jurul lor, precum Adrian Păunescu, „inenenarabilul Jiji” (Becali), Vadim şi, desigur, recent dispărutul Sergiu Nicolaescu, pe care unele posturi de televiziune l-au prezentat ca pe un artist de talia lui Sadoveanu, Arghezi sau George Enescu. Directorul „Acoladei” îl vede însă în culori mai pământeşti şi, desigur, mult mai cenuşii: „E adevărat, a fost comparat şi cu Adrian Păunescu. Analogie cu mult mai adecvată, deoarece, aidoma bardului de la Bârca, regizorul a avut mereu tentaţia de-a trăi parazitar de pe poziţii de forţă placate pe alte poziţii de forţă. Şi-a afirmat ambiţia sfidătoare mai întîi în slujba propagandei comuniste «originale» a lui Ceauşescu, adică un gen de cascadorie morală. Era vorba de o infatuare meschină, nutrită din obedienţa faţă de cel puternic, cu plasa de siguranţă a acestuia întinsă dedesubtul salturilor ce s-ar fi putut solda cu accidente. Cele mai cunoscute filme ale lui Sergiu Nicolaescu, avînd o tematică istorică, proiectau discursurile ceauşiste asupra lui Mircea cel Bătrîn sau Mihai Viteazul, silindu-i pe voievozi a se costuma în stil naţional-comunist şi a-şi pune masca dictatorului contemporan. În circumstanţele «epocii de aur», riscurile erau minime, avantajele din proximitate maxime. Cineastul oficial nr. 1 nu se confrunta, practic, cu vreo concurenţă pe sol românesc. Avea sub mîna lui întregul areal al cinematografului nostru, de la categoria actorilor de vîrf pînă la mijloacele băneşti cele mai generoase, cu singura condiţie de-a sluji canonul ideologic-politic şi, de la sine înţeles, a face reverenţe cîrmaciului suprem. O at