Autoritatea părinţilor asigură copiilor sentimentul de siguranţa de care au nevoie. Aceasta se manifestă de cele mai multe ori în legătură directă cu personalitatea părinţilor.

Tipologiile parentale au fost intens studiate şi clasificate. Astfel întâlnim (după Rose Vincent – „Cunoaşterea copilului”) părinţi:

· rigizi - impun copiilor propriile idei, în general nu ţin cont de particularităţile individuale

· boemi - lasă adesea copiii în voia lor, sau în seama altor persoane

· anxioşi - creează presiune permanentă prin supraveghere strictă

· infantili - fără încredere, uşor influenţabili, evită responsabilitatea

· incoerenţi - creează instabilitate în relaţia cu copilul, trec de la exigenţă exagerată la libertate totală

· indulgenţi - acordă copilului ce-şi doreşte, fără limite

· tandri - abuzează de stimulente afective

Un părinte ar trebui să îmbine stilurile parentale, să îmbine autoritatea, fermitatea şi permisiunea, să ţină cont de personalitatea copilului, să cultive responsabilitatea şi independenţa.

Fie că se folosesc metodele preluate de la propriii părinţi, fie că primează sfaturile şi informaţiile din cărţi, cursuri sau de la prieteni, fie că educaţia este realizată într-un „mod propriu”, se detaşează trei stiluri educative diferite.

Stilul autoritar

Părinţii stabilesc reguli clare şi cer respectarea lor întocmai. De obicei lipseşte înţelegerea şi nu se manifestă afecţiunea, se îngrădesc drepturile şi libertăţile. Nu sunt dispuşi să asculte sau să explice, nu oferă opţiuni, deţin controlul total asupra copilului. Sunt critici, apelează la pedeapsă, şi se axează mai mult pe evidenţierea comportamentelor negative decât pe sesizarea şi aprecierea celor pozitive.

Efectele acestui stil educativ afectează personalitatea copilului. Devine o persoană nesigură, retrasă, fără puterea de