Guvernul Ponta a iniţiat, întreprins şi comunicat public o evaluare a averii statului român. Sau, mai bine zis, a ceea ce a mai rămas din aceasta. Ar fi vorba, la finalul lui septembrie 2012, de active în valoare de 806 miliarde lei (echivalentul a 185 miliarde euro), din care vreo 600 sunt active nefinanciare (terenuri, clădiri, stocuri de materii prime şi materiale ale instituţiilor publice şi locale), iar puţin peste 200 miliarde lei sunt active financiare (disponibilităţi, creanţe şi titluri de participaţie la companii de stat sau private).

Dl Voinea, ministrul care a prezentat public evaluarea, după ce a subliniat că este prima după 22 de ani, a ţinut – nu se ştie dacă cu titlu personal sau oficial – să spună că evaluarea ar fi necesară pentru a determina cât de eficient este valorificată această avere a statului, subînţelegându-se că, din motive manageriale, eficienţa valorificării în domeniu ar lăsa de dorit.

A vorbi însă despre eficienţă în cazul averii statului român, acum şi în întreaga perioadă postdecembristă, înseamnă a vorbi de funie în casa spânzuratului. Gestiunea averii statului n-are nicio legătură cu eficienţa, ci doar cu prăduirea! Din care cea să-i spunem ilegală este numai o părticică, întrucât grosul prăduirii a fost şi este legal, prin subevaluarea activelor statului când acestea este vânzător (privatizări, lichidări) şi, dimpotrivă, prin supraevaluarea activelor statului când acesta este cumpărător (achiziţii publice). În ambele cazuri are loc o devalizare cu acte în regulă a averii statului.

Aceasta a fost regula postdecembristă în toate activităţile în care au fost implicate statul român şi îndeosebi societăţile cu capital de stat. Formula „statul cel mai prost administrator” este o mască a devalizării statului. În atâtea activităţi de utilitate publică ce au un caracter monopolist nu pot exista