Buna ziua, dragi pământeni. Nu ne cunoaştem, eu sunt una din fetele cu eşarfe ciudate care trec zi de zi pe lângă dumneavoastră. Bunica mea a murit acum aproape o lună, dar nu aveaţi de unde să ştiţi asta. De fapt, e un lucru minor, oamenii mor în fiecare zi.
Sunt convinsă că şi dumneavoastră v-au murit bunici, părinţi şi alte rude, motiv pentru care, dragi pământeni, nu vă voi plictisi cu amănunte. Vreau doar să recit, în faţa dumneavoastră, lista numelor bunicii mele.
Prima dată i-am spus Mamaie Tocoia, pentru că nu puteam pronunţa „Victoria“. Între timp, s-a transformat în „mamaie“ şi pentru mine aşa i-a rămas numele. Tataie, în schimb, îi spunea Victoria sau „Cucoană“ – dar numai în momentele de tandreţe. Dacă se supăra, bunicul îi zicea „a bătrână“, deşi ea era mai tânără decât el. Tot pe tataie l-am auzit, într-o zi, povestind despre ea şi numind-o „căprioară“. Poate a fost în aceeaşi zi în care mi-a mărturisit că mamaie fusese cea mai frumoasă femeie din sat. Taică-miu şi mătuşa mea i-au spus mereu „mamă“, iar văru-miu o alinta „Vichi“.
După ce a murit bunică-mea, tot ascultând poveşti despre ea, mi-am dat seama că, de fapt, croitoreasa Victoria Bălulescu, cea care avea câteva clase, Victoria, Vichi, mamaie, „a bătrână“, a fost o adevărată doamnă. O doamnă din acelea de care nu prea se mai fac în zilele noastre. Ştiţi dumneavoastră, dragi pământeni, vorbesc despre decenţa de care noi nu mai ştim absolut nimic. Decenţa tăcerii. Şi nu sunt sigură că i-a zis cineva vreodată asta, aşa că m-am gândit să îi transmit eu, în eter: „Sunt eu, Lavinia, nepoata cu eşarfe ciudate. Pentru dumneavoastră, doamnă, mă înclin!“.
